I-am făcut şpăgari, neprofesionişti, măcelari. Nu ne-am ferit niciodată să-i apostrofăm, cu voce tare, atunci când mai auzeam de vreun caz de malpraxis. Mă refer aici la doctori. Dar unii dintre noi nu s-au gândit, probabil niciodată, la modul în care sunt obligaţi să-şi facă meseria.

Eu am fost una dintre cei care nu s-au gândit. Dintre cei care au sărit să-i acuze, atunci când au greşit. Şi, nu numai o dată, am generalizat. O recunosc.

Mâine seară se împlineşte o săptămână de când mi-am schimbat părerea. De când am învăţat să nu-i mai bag pe toţi medicii în aceeaşi oală atunci când e vorba de greşeala unuia singur. Vă întrebaţi probabil ce m-a făcut să gândesc aşa. În urmă cu o săptămână am ajuns pentru prima oară în viaţă la Urgenţă, în calitate de pacient, şi nu de jurnalist. Tot timpul îmi repetasem că sunt fericită că „fac spitalul" zilnic, dar niciodată nu am nevoie de medici pentru consultaţii, ci pentru interviuri. Uite că mi-a venit şi mie rândul. Şi atunci, în aceea sâmbătă noapte, timp de 12 ore, i-am văzut cum lucrează. Aş putea spune că am făcut o gardă cu ei. Doar una. Şi am văzut că medicii din Urgenţă lucrează într-un infern şi am simţit pe pielea mea ce însemnă să aştepţi ore întregi la uşă nu pentru că medicul nu vrea să te consulte, dar pentru că numai ce i-au intrat în cabinet trei persoane grave. Unul horcăie, unul trebuie intubat, unul se rupe în două de durere de stomac. Iar medicul este unul. Unu' singur, la trei specializări. Iar pe hol mai aşteaptă vreo zece... cincisprezece... douăzeci de persoane. Din ce în ce mai multe. Şi toate sunt consultate de acelaşi medic.

Iar când scapă de medic, trec la tratament, unde două asistente uită pur şi simplu de ele. Viaţa lor, ore întregi, constă în a pune perfuzii, a lua sânge, a face injecţii. Nu văd nimic altceva în jur. Şi credeţi-mă. Nu stau nicio secundă jos. Eu nu le-am v