Pentru ea viaţa n-a fost şi nici nu este chiar un noian de bucurii, da' un câmp cu flori de maci tot e! A zâmbit de la început mai rar decât poate că şi-ar fi dorit, dar când vorbeai cu ea, dacă erai atent, vedeai lumina în ochii ei ca o văpaie!

Am cunoscut-o acum mai bine de 25 de ani, pe atunci când era o puştoaică şi cânta aproape orice, şi cânta foarte bine, doar că o nuanţă de acord minor era în vocea ei. O atrăgeau cântecele triste, care în gura ei sunau extraordinar. Despre acea fatalitate asumată era vorba în legătură cu vocea ei, şi încă mai este! Nu demult, acum câteva luni în urmă, când vorbeam stând foarte aproape de ea, undeva într-o cabină de artişti, înainte de un spectacol, mi-a spus privind în jos... "mie viaţa mi-a dat de dus mai multe tristeţi decât bucurii, dar dacă Dumnezeu vrea aşa, atunci aşa să fie... poate are şi pentru mine un plan, poate nu mă prind eu, dar ştie El ce face!"... apoi şi-a ridicat privirea şi m-a privit adânc în ochi, a zâmbit, zâmbetul ei atât de rar pe faţa tristă, atât de expresivă, şi totuşi atât de luminoasă, atât de luminoasă! Despre ea, despre muzica ei, odată, o ziaristă a scris că ar fi una depresivă! Am înţeles perfect ce a simţit când a citit, pentru că şi despre mine s-a scris şi încă se scrie uneori în acest mod, dar numai de oameni care n-au timp să stea la un concert până la sfârşit, care înţeleg mai puţin din cântec, sau care poate nici nu vin în sală, scriu aşa, să fie ceva scris! Ca şi când muzica ar trebui să fie numai veselie, distracţie, ritm alert şi o veşnică invitaţie la dans. Să nu credeţi că Tatiana nu s-a şi bucurat de viaţă, nu s-a şi jucat, nu s-a şi distrat! Le-a făcut pe toate ca orice om, dar dintr-o dată a început să piardă câte ceva, ba o fiinţă dragă, ba un vis pe care ea l-a crezut prea îndrăzneţ, ba o altă fiinţă dragă... într-o zi a aflat că e bolnavă, şi la început n-a c