Avem o problemă structurală, ceva ce ne împiedică să ne comportăm în limitele firescului, ceva ce trebuie descoperit şi extirpat. Jurnalismul autentic, făcut cu pasiune şi cu bună-credinţă, este mistuitor sufleteşte şi istovitor fizic. Puţini dintre cititori, ascultători şi telespectatori conştientizează sacrificiile pe care trebuie să le facă un om dedicat profesiei respective. Cât despre importanţa socială a acestui tip de jurnalism... ce să mai vorbim?!
Din nefericire, la 20 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, majoritatea românilor nu înţeleg că fără presă – cu toate păcatele ei trecute şi viitoare! – ţara lor n-ar fi decât un lagăr de concentrare. Nici nu-s de condamnat pentru că, până nu trăieşti în presă şi din presă, n-ai cum să înţelegi pe deplin fenomenul. Dar asta a fost doar o paranteză necesară. Voiam să ajung altundeva.
A practica jurnalismul autentic înseamnă a sta de vorbă cu oameni din toate mediile sociale, cu elite, dar şi cu mediocrităţi agresive şi infatuate. Trebuie să înţelegi resorturile şi motivaţiile cognitive ale celor care au influenţă sau putere de a decide pentru alţii, la un moment dat. Nu de puţine ori, te foloseşti de avantajul că tu eşti acela care pune întrebări şi care ascultă. Pe scurt, este obligatoriu să ai cât mai multe dileme şi cât mai puţine certitudini. Dacă reuşeşti să le insufli şi altora acest stil de lucru, eşti mare! Însă până acolo e drum lung...
Ei bine, având ocazia să dialoghez cu diferite personalităţi (sau personaje) ale vieţii publice autohtone, mereu le-am întrebat ce ne lipseşte nouă, românilor, pentru a intra „în rândul lumii”. Adică în rândul acelei lumi la care am jinduit vreme de jumătate de secol şi peste care ne-am năpustit, cu toate calităţile şi neputinţele noastre, în ultimele două decenii. Părerile interlocutorilor mei sunt pe cât de diverse, pe atât
