Relaţia mea cu Tatiana a fost chiar ca o viaţă de om. Sentimentul care mă încearcă nu este numai că a murit cineva drag, ci că a murit o bucată din viaţa mea, a murit o bucată din mine, pentru că am avut ani şi ani împreună cu Tatiana în tot felul de împrejurări, de la familie până la scenă, de la presă până la carte, de la prietenie până la tot ce înseamnă apropierea între bărbat şi femeie.

Chiar dacă prin absurd am vrea, nu am mai putea să ne scoatem unul pe altul din viaţa celuilalt - deşi ea s-a grăbit să termine această viaţă la numai 46 de ani. Rămân toţi anii apropierii noastre, ai depărtărilor noastre, ai cărţilor şi ai cântecelor noastre, în care eu sau ea ne auzim în piesele celuilalt. Şi mai rămân câteva scrisori, filme şi poze, care păreau o operă deschisă.

Până în ultimele zile în care am vorbit şi în care i-am propus ca să-i dau energie şi speranţă, un proiect în domeniul cărţii, până şi în ultimele clipe ea avea nădejdea că a treia operaţie din ultimele cinci luni va fi cu succes, spunea că face operaţia şi apoi ne apucăm de toate, şi de înregistrări, şi de cărţi din nou, pentru că deşi îi este foarte rău, inuman de rău, are nădejdea că o să fie bine. Ea chiar a sperat până în ultima clipă, mai mult chiar decât noi cei din jur, care o vedeam topindu-se pe zi ce trece.

PERFORMANŢĂ UMANĂ

Tatiana a avut pe măsură ce au trecut anii, şi-a transformat vocea dintr-o voce de performanţă tehnică într-o voce de performanţă umană, o voce plină nu numai de profesionalism muzical, ci şi încărcată de dramatism, de trăire.

Cu cât era mai nefericită, cu cât era mai singură cu atât cântecele ei se încărcau de tragedia vieţii. Până la urmă de tragedia morţii.

Între singurătatea fizică şi singurătatea sufletească este o diferenţă capitală.

Poţi să fii înconjurat de o mulţime de oameni, prie