Cu prilejul celui de al patrulea portret pe care mi-l face d. Călinescu în cursul a şapte ani, în ultimul număr al „Vieţii Româneşti“, mă voi mărgini de a reproduce din fiecare câte un scurt fragment. „D. E. Lovinescu e un spirit minor. E un critic cu receptivitate tardivă şi fără simţul proporţiei. Poate lămuri foarte bine condiţiile externe ale unei arte, fără ca însuşi să o guste. Simulează cu gestul intelectual sensibilitatea absentă“.

După cincizeci de ani de largă respiraţie, d. E. L. îşi încheie un ciclu de activitate cu publicarea «Memoriilor». E pentru întâia oară când în literatura română apare o putere de muncă şi invenţie artistică, unite cu o pasiune literară şi o dezinteresare de viaţă practică de neînchipuit.

Ideolog, critic, şef de cenaclu, d. E. L. a creat un sistem ce se poate discuta, dar nu se poate tăgădui, a privit cu ochiul cel mai înţelegător întreaga literatură română şi a întărit primii paşi celor mai mulţi scriitori de după război. D. E. L. rămâne cel mai mare critic, dacă nu unicul pe care, până în prezent, l-a avut literatrura română.

Străin de orice preocupări istorice, departe aproape de orice disciplină exactă, criticul s’a mărginit numai la cultivarea literaturii române contemporane în legătură cu cea franceză, citind cu o lăudabilă lipsă de repulsie cele mai neînsemnate lucruri. Însă, între vasta erudiţie a lui Maiorescu şi curiozitatea extraordinar de competentă a multor tineri, d. E. L. rămâne în ciuda aparenţelor, unul dintre cei mai puţini cultivaţi scriitori, cu care nu poţi discuta decât chestiuni de strictă activitate literară. [...]

Elementele ce intră în compoziţia acestor încercări de portret sunt atât de contradictorii în cât nu se pot raporta la acelaş model. Dar dacă nu mi-a reuşit portretul, d. G. Călinescu şi l-a izbutit pe al său.

Căci nu cred să fi