Pacientul englez (1996, în regia lui Anthony Minghella, după romanul lui Michael Ondaatje) e, pentru mine, mai întîi un film de dragoste. Deşi mai complicat de atît, punînd probleme identitare şi etice, îl consider un posibil prototip al iubirii pasionale cinematografice. Filmul lui Anthony Minghella (cu care, de altfel, acesta a luat Oscarul pentru regie în 1997) reuşeşte să trateze unul dintre subiectele favorite ale culturii populare, iubirea vinovată – deloc convenţional, evitînd să se circumscrie genului romance. Povestea de dragoste dintre contele László de Almásy (Ralph Fiennes) – explorator şi cuantificator al deşertului, membru al Royal Geographical Society, el întreprinde o expediţie arheologică şi de cartografiere în Egipt şi Libia, în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial – şi Katherine Clifton (Kristin Scott Thomas, soţia unui englez, care se alătură expediţiei lor, acesta dovedindu-se, mai tîrziu, că lucrează pentru Serviciile Secrete britanice) este una de iubire şi ură, genul de „atracţie fatală“, în ciuda canoanelor, şi destinată, ca atare, unui sfîrşit tragic, precum cea din Romeo şi Julieta sau Tristan şi Isolda. Almásy e un aventurier, un om al deşertului. Deşertul este considerat „punctul zero“ în geografia lumii: la fel, într-o geografie personală, pacientul englez, găsit complet ars de infirmiera canadiană Hana (Juliette Binoche, Oscar pentru cel mai bun rol feminin secundar în 1997) la sfîrşitul celui de-al Doilea Război Mondial, poate reprezenta punctul zero al identităţii şi al umanităţii. Almásy este numit „pacientul englez“ mai curînd dintr-o nevoie de etichetare şi catalogare a celorlalţi, care văd în el, pînă la urmă, ceea ce îşi doresc să vadă.

Înainte de a deveni un deşert el însuşi, Almásy era un cercetător al deşertului. Ceea ce nu-l face mai insensibil, ci dimpotrivă: contactul cu un soi de nemărginire origi