Cînd Rauschenberg desfigura prin ştergere un desen al lui De Kooning, iconoclasmul comporta, oricît ar părea de ciudat, o conotaţie admirativă. "Erased De Kooning Drawing" evocă pînă azi un gest şocant, la care, ca de la egal la egal, cei doi artişti au fost părtaşi, camarazi şi complici.

În cu totul alt registru, şocant, dar nu de la egal la egal, e gestul unui tînăr istoric de artă " autor al unei singure cărţi " forţîndu-se să pîngărească, cu o violenţă eliminatorie incalificabilă, o recentă expoziţie de pictură, opera şi creaţia de o viaţă a artistului septuagenar Vladimir Zamfirescu, acuzat de a fi un factor nociv, un duşman al artei româneşti, culpabil de a nu crea în ton cu vremurile, precum " susţine vituperaţia domnului Erwin Kessler publicată de revista 22 ", artişti ca Dumitru Gorzo, Suzana Dan, Ioana Bătrînu, Dan Perjovschi ori Sorin Tara.

Există, fireşte, argumente pentru a apăra sau critica oricare dintre reprezentările vizuale ale realului în creaţia oricărui artist; bunăoară, chiar cu privire la lucrările oricăruia dintre cei de mai sus. Am putea adăuga listei, de ce nu, şi numele lui Alexandru Rădvan. De gustibus non disputandum. Dezacordul nu înseamnă însă că un artist sau altul ar trebui insultat şi pus la zid ca un răufăcător, pentru că lucrările lui ar fi " după gustul unuia sau al altuia " fie edulcorate, fie, dimpotrivă, violente. "Imagini violente? Sadism absurd, exces?" " se apăra, nu demult, Rădvan " "dar vedem zilnic la TV imagini şi auzim lucruri mult mai dure, dar nu le dăm nici o importanţă. Aţi observat ce generice vioaie însoţite de muzici dramatice ne prezintă noutăţile din teatrele de război ale lumii? Aţi observat cu cîtă nepăsare le privim?".

Alexandru Rădvan are dreptate. Nu sîntem împotriva arătărilor noului, căci este loc pentru toată lumea. Artefactele lui, ca şi ale altora, ni se înfăţişează ca oglinzi p