● Fever Ray, Fever Ray, Rabid Records, 2009.
N-ar fi fost mare scofală dacă The Knife ar fi rămas o altă formaţie bizară a anilor 2000. O dată pentru că anii 2000 au fost suficient de indulgenţi cu ciudăţeniile încît să ţină mirarea deoparte şi în al doilea rînd pentru că, atunci cînd descinzi dintr-o Scandinavie bîntuită de ceţuri, fiorduri, Björk şi Sigur Rós, nici nu s-ar cuveni să fi altfel. Marele merit al fraţilor Karin Dreijer Andersson şi Olof Dreijer nu a fost nici acela de a fi atipici. Probabil că ce a contat cu adevărat, încît The Knife să ajungă una dintre cele mai important-nepămîntene trupe ale decadei, a fost că bizareria lor s-a dovedit irezistibilă, că nonşalanţa cu care au amestecat ridicolul cu sublimul, dansul cu extravaganţa, synth-pop-ul vesel cu tărîmurile sumbre, fleacurile cu abisul a funcţionat în mod inexplicabil şi fermecat. Cumva, aproape văjitoreşte, sunetele dance expirate sau intrate în uitare şi-au regăsit pe albumele The Knife şi nostalgia de odinioară, şi vibraţia ritmică, iar, în plus, dincolo de experimentele electro la zi, au fost învăluite de o aură stranie şi nelămurită, de un mister ceţos exclusiv nordic, un mister pe care doar o voce stridentă, ardentă şi spectrală ca cea a lui Karin Dreijer Andersson i-a putut intui, pătrunde şi dezvălui sensul ascuns.
Pentru că fratele ei şi-a luat liber ca să exploreze Amazonul, pentru că ea a rămas în Suedia, iar grupul The Knife în suspensie, Karin Dreijer Andersson s-a gîndit să lanseze un album solo botezat, numai ea ştie de ce, Fever Ray. Dacă veţi găsi ceva din The Knife aici n-are prea mare importanţă. Tentele de culoare sînt mai închise, melodiile cu mult mai trenante, parada de ritm şi spectacol ţinută deoparte. Monoton şi introspectiv, delicat şi temător, Fever Ray este doar o reverberaţie nocturnă a marelui succes The Knife din 2006, Silent Shout. Dacă veţi de
