Alexandria e un oraş cu 40.000 de locuitori, cu patru străzi principale ca nişte paralele care se întretaie în pătrate perfecte. Pentru că e în sud, la distanţă egală de Bucureşti şi cel mai sudic punct al ţării, Zimnicea, verile sunt aride, molatice şi prăfuite. Bulevardul principal - care are la un capăt piaţa şi la celălalt Poliţia - are marmură şi vara, când soarele e insuportabil, apare Fata Morgana.
Mulţi dintre locuitorii Alexandriei trăiesc din agricultură; ceilalţi din nişte tarabe de fier ruginit, aliniate într-un parc. Pe fiecare tarabă - chiloţi, maiouri, papuci de plastic şi cămăşi turceşti-chinezeşti. Zona se cheamă, în semn de respect pentru Capitală, Lipscani.
Alexandria e un oraş care doarme. Hibernează la căldură pentru că altceva nu are ce să facă; n-are teatru, n-are cinematograf, are o librărie mică în care sunt cărţi laolaltă cu facturiere, două cofetării şi mai multe cârciumi. E un oraş în care copiii învaţă bine, nu pentru că-i ceartă părinţii, ci pentru că singura lor şansa de a pleca de acolo e facultatea.
Dacă ieşi pe bulevardul principal din Alexandria şi întrebi de Marcel Iureş o să auzi "aaaa" printre sprâncene încruntate. Însă când Marcel Iureş vorbeşte despre Alexandria, i se luminează privirea. Nu ştie oraşul drept sudul sălbatic asfaltat, el are în minte altceva.
Iar dacă ieşi pe acelaşi bulevard principal marmorat şi întrebi cine e Jeremy Irons, ai şanse mari să nu primeşti un răspuns corect nici din 5 încercări, deşi are un Oscar, două Globuri de aur, premii Tony, premii Emmy. Adică, toate premiile pe care poate să le primească un actor în cariera lui. Culmea e că Jeremy Irons ştie de oraşul care arată ca un crematoriu de asfalt. Dar nu-l ştie din perspectiva asta.
Oamenii care zâmbesc cald când aud numele Alexandria au în minte şi în suflet magia unor copii incredibili.
