Definiţia de dicţionar este aşa: "Impostor: persoană care pretinde a fi altcineva (sau altceva) în scopul de a-i înşela pe alţii pentru a obţine câştiguri frauduloase". Cuvântul vine din latină şi este o contracţie a termenului "impositor" derivat din verbul "imponere". Iar "imponere" înseamnă a impune cu forţa ceva neplăcut cuiva pentru a-l manipula şi a-l supune, în scopul de a obţine un avantaj prin impunerea propriei voinţe în detrimentul altora. Diferenţa dintre "imponere" şi "impostor" constă în "îndulcirea" aplicării forţei prin manipulare, înşelăciune, trucuri, ambalaje frumoase şi promisiuni false pentru atingerea aceluiaşi scop.
În acest sens, sunt vreodată cetăţenii nişte impostori atunci când votează, deşi pentru 12 ore, aparent, puterea este în mâna lor? Nu. Pentru că ei au de ales din oferta de mărfuri politice IMPUSĂ pe tarabele electorale de partide.
Pe de altă parte, ca român, după ce citeşti definiţia termenului "impostor" îţi vine în minte, automat, cuvântul "politician". Definiţia de dicţionar a impostorului este, de fapt, un portret al politicianului de azi.
Hai să vedem de ce politicianul nu poate fi în România, deocamdată, decât un impostor. Pentru că dacă un tânăr onest, intelectual, cult şi cu bun simţ vrea să intre în politică nu o poate face decât devenind membru al unui partid.
Şi timp de câţiva ani, până să ajungă în primele linii ale partidului, într-o poziţie care să-l facă eligibil pentru un post activ în politică (structura de partid, parlament, guvern, administraţie locală), este nevoit să se supună atâtor "impuneri" încât, la final, devine şi el un impostor. Cu alte cuvinte, dacă nu joacă după regulile interne ale partidului, este ori tras pe linie moartă, ori suspendat, ori dat afară.
Un om care a fost, ca tehnocrat, în structurile guvernului, pe o poziţie înaltă - şi care a plecat singur după un an -
