În 1989 eram cercetător la Institutul de Sociologie al Academiei de ştiinţe Sociale şi Politice, instituţie condusă de Mihnea Gheorghiu, un om de o deplină civilitate. Eram singurul cercetător angajat la Institutul de Sociologie prin concurs, fără a fi fost membru de partid. Eram, de asemenea, singurul nemembru de partid care câştigasem un loc de doctorand în ştiinţe sociale.
"Vinovaţi" de aceste încălcări absurde ale indicaţiilor de partid fuseseră Aurelian Bondrea - un om căruia învăţământul românesc universitar îi datorează foarte multe, fiind singurul care mai putea înmuia indicaţiile de partid în minister -, regretaţii Ovidiu Trăsnea şi Ioan Aluaş, Ion Drăgan, Septimiu Chelcea, Cătălin Zamfir, care nu numai că mi-au dat admiterea la doctorantură, dar au şi suplimentat cu un loc, pentru a nu lăsa pe dinafară un politruc, devenit după Revoluţie mare promotor al dreptei legionare. Ioan Drăgan îmi era şef la Institutul de Sociologie şi, când am început să conduc cercetători şi operatori de interviu, i-am copiat multe dintre bunele caracteristici de director. Septimiu Chelcea era modelul meu în metodologie, iar Cătălin Zamfir mi-a fost exemplu de hărnicie şi entuziasm mulţi ani la rând.
Programul de lucru era foarte flexibil: nu veneai la serviciu decât în zilele de salariu, când se făceau şedinţele de partid, de producţie şi de ODUS - o organizaţie care cuprindea nemembrii de partid. Şedinţele durau o oră, apoi veneau banii de salarii şi fiecare pleca la treaba lui. Temele de cercetare se stabileau anual, prin negocieri cu finanţatorul, Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice. Puteai face absolut ce voiai. Eu am avut teme de cercetare privind populaţia şi aşezările din Delta Dunării şi nordul Dobrogei, pentru că voiam să merg la pescuit în Deltă şi mă interesau populaţiile de lipoveni, tătari, macedoneni şi turci care mai rămăs
