Il stiam de la TV, ca mai toata lumea, dar nu mi-a venit sa-l salut.Era noul meu sef si prima persoana cu care am dat nas in nas, in prima zi de munca la Cotidianul, pe holul care despartea casa scarilor de “hala de productie”. A trebuit sa-i raspund eu la “buna ziua” si m-am simtit bine. Urasc ideea de sef si fac tot posibilul sa reduc la minimum distanta dintre mine si el. Cu Robert mi-a iesit din primele secunde . Nu stiu daca s-a suparat atunci, nici nu-mi pasa, dar stiu ca relatia noastra a fost si a ramas buna.

Pe Doru Buscu (director editorial) il stiam deja de citeva zile. Negocierea a durat vreo cinci minute, la telefon. Eu la Iasi el la Bucuresti, in cautarea unui coordonator al departamentului politic. Cind ne-am intilnit, citeva zile mai tirziu, in biroul sau din b-dul Carol I (primul sediu al noului Cotidianul, proaspat cumparat de Academia Catavencu), mi-a explicat si motivul pentru care m-a cautat. Voia un sef pe politic din afara Bucurestiului pentru ca, zicea el, in cei pe care-i stia din presa centrala si care ar fi fost eligibili n-avea incredere. Erau prea “dependenti” de politica dimboviteana, ca sa folosesc un eufemism. Nu mi-am dorit nici o secunda sa lucrez in presa cotidiana de la Bucuresti. Nu-mi placea, pur si simplu. Dar pentru Academia Catavencu aveam o adevarata slabiciune iar faptul ca noul ziar urma sa apara sub garantia sa, mi s-a parut suficient.

Despre colegii pe care aveam sa-i coordonez nu stiam nimic, cu exceptia lui Lucian Gheorghiu, care fusese la un moment dat si corespondent pe Bucuresti al ziarului la care lucram. Omul, o panorama simpatica daca nu te scoate din pepeni, mi-a susotit chiar din prima zi: “Sa stii, Pavel, ca eu trebuia sa fiu in locul tau, dar am refuzat ( :) – nota mea)”. Eram oricum luat ca din oala. Am intrat in prima sedinta cu conducerea ziarului la vreo trei ore dupa ce coborisem din trenu