„Vreţi un pepene? Mai mare sau mai mic? Pe care să vi-l dau? Ăsta-i bun? Îi facem dop? Vă mulţumesc, să-l mâncaţi sănătos! Vă mai aşteptăm pe la noi.“ Vocea de înger pleacă de undeva, din spatele muntelui de pepeni. Nu seamănă deloc cu cea a unui negustor experimentat. Când apare la vedere, rămâi trăsnit: e un bondocel de om, cu o boneţică împrumutată parcă de la Scufiţa Roşie şi cu un şorţuleţ legat strâns peste rochiţa de fetiţă care încă mai împarte perna cu păpuşile favorite.
Dacă nu vrei să cumperi, pe faţa fetiţei coboară o umbră de tristeţe. Obrajii săi rumeni, arşi de soare, se întunecă precum pământul la trecerea norilor. Mâinile muncite, cu degete subţiri, de pianistă, şi cu unghii sub care s-au cuibărit urme de pământ, se lasă pe lângă corp, oferind o definiţie perfectă a dezamăgirii.
Dacă, în schimb, te hotărăşti să cumperi un pepene, fetiţa devine cel mai fericit dintre pământeni. Ochii ei mari, de un albastru senin, devin parcă şi mai mari, umplând piaţa cu o expresie deplină a fericirii. Da, când vinde un pepene, fetiţa pare cu adevărat fericită. Încasează banii cu delicateţe, parcă şi cu un soi de teamă - „dacă se răzgândeşte?“ -, îi bagă într-un buzunar al şorţuleţului, scoate mărunţiş din celălalt buzunar, numără restul, îl întinde ferm clientului şi zice: „Domnule, vă mulţumesc din suflet. Vă rămân profund recunoscătoare“.
De ce recunoscătoare? Fetiţa nici n-a cerşit, nici n-a furat, nici n-a aşteptat pomană. A vândut un pepene, doi, trei. Iar dacă un client a zis: „Domnişoară, păstrează restul!“, fetiţa a replicat aproape speriată: „Nu, vă rog, sunt banii dumneavoastră! Eu vă mulţumesc că aţi cumpărat de la mine“.
Venisem în piaţă ca să cumpăr un pepene roşu - o lubeniţă, cum le zicem noi, oltenii lui Nea Mărin. Am cumpărat trei lubeniţe şi un pepene galben. Nu cred că aveam nevoie de atâta
