Luat la bani marunti, orgoliul impins la extreme - ajuns, deci, vanitate - mi se pare o belea. Te indeparteaza de oameni si te instraineaza de tine. Mai mult ca sigur, orgoliul are si partile lui bune: unde ar ajunge un conducator care n-ar avea orgoliul de a-si duce poporul "pe cele mai inalte culmi de civilizatie si progres"? N-ar risca el sa fie ocolit de o moarte eroica, de pilda cea din fata plutonului de executie? Sau: ce s-ar face un popor, batut de toate vinturile istoriei, daca n-ar avea orgoliul propriilor valori? Nu s-ar duce in corpore la cules de capsuni in Spania, sa aiba din ce trai bine?Fara gluma, orgoliul chiar are parti bune. Nu ma refer la cel care... inalta cetati. Ci la cel terestru, cotidian: cind esti umilit si accepti umilinta din neconstientizarea ei, din naivitate sau din disperare, la un moment dat, daca ai noroc, orgoliul isi scoate capul si te salveaza, spunindu-i celui care te umileste: "drept cine ma iei?".Luat la bani marunti, orgoliul impins la extreme - ajuns, deci, vanitate - mi se pare o belea. Te indeparteaza de oameni si te instraineaza de tine. Nu-ti da voie sa admiti ca ai gresit, ca te-ai inselat, ca lucrurile ar putea sta si altfel decit le vezi tu. Sau, cel putin, te tine departe de nuante, singurele in stare sa aproximeze cel mai bine masura lucrurilor, sa rusineze extremismele, fanatismele, sa faca posibil dialogul "omenesc". Vanitosul vede lumea bidimensional: cu orizontala, care inseamna acumulare, si cu verticala - care duce numai... in sus.Tot orgoliul impins la extreme te face sa nu te poti bucura de ce ai: vesnic ti se pare ca poamele din gradina vecinului sint mai bune. De pilda: madame Icsulescu, sa zicem afacerista masiva, are avere, are si reusite profesionale, si pozitie sociala - dar daca in anturajul ei apare, sa zicem, o balerina firava care e admirata pentru prestatia si tinuta ei, figura doamnei se intunec