Horia-Roman Patapievici: "În mod clar, am ajuns la capăt. Toţi simţim, chiar dacă din motive care se bat cap în cap, că atmosfera în care trăim a devenit insuportabilă." Sursa: Codrin Prisecaru
Nu se mai poate continua aşa. Ura faţă de semenii noştri ne îneacă, ne sufocă. Orice am dezbate, în afara cercului de prieteni, ne rămâne în plămâni ca pâcla, pe ochi ca solzii, în suflete ca noroiul. Te uiţi la televizor şi nu vezi decât minciună, combinată cu ură. Asculţi, cauţi să înţelegi: toate emisiunile politice nu sunt decât pretexte pentru mobilizarea la ură.
Deschizi ziarele: se spune totul şi contrariul lui. Cum să judeci? Cum să cântăreşti? Fiecare face parte dintr-un partid. Reaua-credinţă se agaţă de cuvintele scrise, precum mimica de energumen de cuvintele rostite, la televiziuni. Suntem împresuraţi. Am ajuns în situaţia că tot ce putem spune în sprijinul poziţiei noastre este că „mogulul (lor) e mai nasol decât al (nostru)” (Dan Perjovschi). Ne murdărim unii pe alţii cu o pasiune de posedaţi. Adevărul nu mai umblă cu capul spart: asta era pe vremuri. Acum a încetat pur şi simplu să mai umble.
Ca să înţelegem mai bine în ce fundătură am intrat, vă propun un exerciţiu în doi timpi. Primul este o descriere a bolii pe care o numesc „intoxicaţia cu ură”. Al doilea este un exerciţiu de identificare a bolnavului: şi anume, folosirea simptomelor pentru a vedea cine le poartă.
Să plecăm de la constatarea empirică cea mai la îndemână: aceea că toată lumea mistifică pe toată lumea. Oriunde există un sens, fiecare se repede să îl răstoarne în beneficiul partidei sale. Lucrul acesta a început odată cu suspendarea preşedintelui, în 2007. Dacă suspendarea însăşi e consecinţa condamnării comunismului ori a unor înţelegeri din culise între guvern, opoziţia politică de atunci şi lumea afacerilor e secundar. Important e faptul că
