Iancu Ţucărman s-a născut de două ori: prima oară într-o toamnă, acum 87 de ani, a doua oară într-un tren în care fusese încuiat ca să nu mai iasă viu. Sursa: Andrei CrăciunSursa: Vlad Stoicescu
1 /.
Ţucărman vorbeşte hotărât şi prudent despre Holocaust: “Exacerbarea medicaţiei are adesea un efect contrar şi duce la sporirea antisemitismului. Însă eu, ca supravieţuitor, am o obligaţie faţă de cei care n-au trăit. Trebuie să spun adevărul, să nu tac în faţa negaţionismului”. Ca toţi cei care n-au murit atunci când au fost trimişi să moară, Ţucărman are o memorie sensibilă, ca un câmp minat, unde oricând poţi să dai peste ceva care doare ca o ruptură de inimă.
Iancu Ţucărman e aşa cum vorbeşte: hotărât şi prudent. Extrem de ordonat, cu o grijă maniacală pentru detalii, şi-a împachetat amintirile riguros, în sertare pe care le deschide, fără ură, cu o curiozitate aproape ştiinţifică. Iancu Ţucărman a supravieţuit trenului morţii Iaşi-Podu Iloaiei, din iunie 1941. E destul de mult. În vagonul pe care îl numeşte, cu acel sentiment intim şi absolut pe care îl au oamenii faţă de nenorocirile din viaţa lor, “al meu”, au intrat 137 de oameni. La sfârşit mai trăiau doar opt.
Avea 19 ani şi în acea zi de 30 iunie, cu simţurile amorţite, cu ochii închişi, s-a întâlnit cu destinul. A văzut, la o margine de vis, o fermă, lanuri mari de grâu şi pe el în mijlocul tabloului. A simţit atunci, ca un poet, că nu îi e frică de tine, moarte. A repetat în gând, ca un copil trimis după cumpărături: “Eu voi ieşi viu din vagonul ăsta. Eu voi ieşi viu. Eu voi ieşi viu…”.
“Eu am ce am cu zidanii”
Istoria asta începe mai devreme, într-un Iaşi în care evreii erau la fel de mulţi ca românii, şi antisemitismul se preda de la catedră, cobora în stradă şi rănea. Profesorul A.C. Cuza ajungea să ocupe funcţii-cheie în fragila democraţi
