În comparaţie cu zilele noastre, cu douăzeci de ani în urmă, numărul studenţilor era infim. Iar examenele de admitere erau evenimente care influenţau profund viaţa unui tânăr.
ULTIMA ADMITERE, CU RECOMANDARE DE PARTID
Numărul de locuri scoase la concurs era foarte mic. Specializarea istorie, de exemplu, care funcţiona în cadrul facultăţilor de istorie-filozofie, avea un număr de o sută de locuri pentru toată ţara: 50 la Bucureşti şi câte 25 la Cluj şi Iaşi. În aceste condiţii, nu este de mirare că, în 1989, numărul de dosare depuse doar la Bucureşti era de 720, ceva mai mult de 14 candidaţi pe loc.
Examenul de admitere era scris şi consta în diverse probe, în funcţie de facultăţile la care se candida. Unele facultăţi, precum istoria, filozofia şi dreptul, aveau un regim special, în sensul că viitorii studenţi trebuiau să aibă la dosar o recomandare din partea unei organizaţii de partid sau UTC. Fusese decis astfel în 1971, când în cadrul PCR a avut loc o plenară pe probleme ideologice marcând reîntoarcerea la valorile dure ale comunismului. Aceasta constituia un stres în plus pentru candidaţi, deşi, la sfârşitul anilor '80, recomandarea avea mai mult o valoare simbolică.
"Aceasta era o recomandare în ultimă instanţă formală, pentru că nu era nevoie să se facă o caracterizare, ci pur şi simplu se scria: «Recomandăm pe tânărul cutare să urmeze facultatea de istorie sau filozofie sau drept», se punea ştampila organizaţiei respective, cu semnătura, şi asta era recomandarea", îşi aminteşte prof. univ. dr Ioan Scurtu, cel care în 1989 a redactat subiectele pentru admitere la specializarea istorie.
Tinerii absolvenţi de liceu primeau recomandarea automat, o dată cu adeverinţa de finalizare a Examenului de Bacalaureat. Cei care aveau probleme erau în general candidaţii mai în vârstă care, dacă nu erau membri de parti
