Dragă Vasile, dacă, într-adevăr, scrisorile mele par din ce în ce mai mult exerciţii de căinţă, trebuie să-mi mărturisesc filistinismul: nu am putut să nu tresalt de bucurie citind cuvintele lui Nabokov din lecţiile dedicate lui Dostoievski:

„Lipsa de gust a lui Dostoievski, încăpăţînarea sa monotonă de a se ocupa de personaje suferind de complexe prefreudiene, felul în care se bălăceşte în smîrcurile rateurilor demnităţii umane – toate acestea sînt greu de admirat. Nu-mi place găselniţa pe care o au personajele sale, de a-şi croi drum spre Iisus prin păcat sau, cum a spus Ivan Bunin, de a da cu Iisus în stînga şi-n dreapta. Aşa cum eu nu am ureche muzicală, tot aşa nu am, din păcate, ureche pentru Dostoievski Profetul. Cel mai bun lucru pe care l-a scris vreodată, după mine, este Dublul. Este povestea – elaborată foarte minuţios, cu detalii de tip joycean şi într-un stil puternic încărcat de expresivitate fonetică şi ritmică – unui funcţionar guvernamental care înnebuneşte, obsedat de ideea că un coleg de birou îi uzurpă identitatea. E o operă de artă perfectă, absolut inexistentă pentru credincioşii lui Dostoievski Profetul, pentru că a fost scrisă în 1840, cu mult înaintea aşa-ziselor mari romane. Mai mult decît atît, influenţa lui Gogol este atît de izbitoare încît pare, pe alocuri, o parodie“. Am citat întreg pasajul, pentru că este singurul favorabil lui Dostoievski din întrea-ga lecţie pe care Nabokov i-o dedică. Acum, faptul că Dublul este un roman (sau, asemenea Sufletelor moarte, un poem), care ar fi putut fi foarte bine scris de Nabokov, este ceea ce vreau să discutăm săptămîna asta. Apropo de afirmaţia lui V.N., cum că Dublul n-ar exista pentru fanii lui Dostoievski Profetul, am descoperit, cu stupoare, că funcţionarul Goliadkin nu există, nici el, în Dicţionarul personajelor lui Dostoievski, un instrument de lucru căruia nu am avut ce să-i r