Aseară, când m-am întors acasă după cea de-a doua reprezentaţie cu "Faust", ştiam exact ce aş vrea să ştie cei care iubesc sau nu acest spectacol. Ştiam ce aş vrea să le transmit celor care s-au gândit zilele acestea la acest eseu teatral atât de tulburător, de viu şi de asumat de artişti şi ştiu cu adevărat ce înseamnă să te numeri printre aleşii lui Jonathan Mills, directorul festivalului ajuns la cea de-a şaizeci şi treia ediţie.

Tradiţie, nu glumă!... Vâlva teribilă care însoţeşte prezenţa lui Purcărete, a echipei sale de creatori, a Teatrului Radu Stanca din Sibiu la unul dintre cele mai importante festivaluri din lume este una de proporţii. Discuţiile pe care le-am avut cu spectatori de toate vârstele şi de toate pregătirile, emoţia care le dubla starea de după impactul cu gândul unui mare artist ca Silviu Purcărete m-au făcut să cad pe gânduri.

Relaţia cu diavolul nu este, aici, deloc una superficială. Deşi nu se vorbeşte întruna despre divinitate şi satana, ca la noi, problemele umane profunde ocupă, încă, un loc important în dialogul fiecăruia cu sinele. Acum, când scriu, sunt uşor încărcată de rapiditatea cu care un cotidian din ţară a relatat fragmente doar dintr-o singură cronică - deja ziarele de aici sunt pline de reacţii, aşa cum se întâmplă de ceva vreme, cu mult înainte ca trupa să sosească - şi aceea aproape singura nefavorabilă.

Accesul la informaţie este liber, eu pot să spun bazaconii că oricine din ţară poate verifica apăsând pe câteva dintre tastele computerului. M-am întrebat, a câta oară, de ce această sete teribilă de a transmite mai degrabă vorbe despre partea goală a paharului, în general şi nu doar acum? De ce cred unii ziarişti că răul atrage mai mult şi face vânzare mai mare, de ce practica ruperii din context este mai tentantă, de ce goana disperată după comentarii întunecate alungă paşi importa