Negru pe negru* e un volum-umbrelă care asamblează două cărţi ale lui Aurel Pantea: Negru pe negru (1993) şi... Negru pe negru (2005). Cine bănuieşte că avem de-a face aici cu o adevărată obsesie nu e, fără indoială, departe de adevăr. Mai ales că titlul/titlurile volumelor amintite admit o dublă interpretare.
Prima, şi cea mai la indemână, priveşte afinitatea de esenţă dintre cuvânt şi lucru, dintre limbaj şi lume, in care negrul literelor nu face decât să scoată la iveală (era să zic la lumină...) lipsa de sens a „negrului" existenţei. Cealaltă explicaţie, care mi se pare insă mult mai adecvată, se referă la o anumită contaminare a realităţii de către cuvinte: negrul „hârtiei" (adică al lumii) nu este unul dat, ci obţinut prin proliferarea canceroasă a limbajului, asemenea unei pete de cerneală care acoperă treptat intregul suport pe care este aşternută. Prin urmare, scrisul acţionează ca un fel de black hole (ciudată coincidenţă cromatică!): el este un fel de antimaterie care absoarbe – sau, dacă vreţi, „amortizează" – ireversibil materia inconjurătoare.
In definitiv, agonia relaţiei dintre limbaj şi realitate este tema centrală a poeziei lui Aurel Pantea. De la debutul prin Casa cu retori (1980) până la volumul de faţă, ea străbate o creaţie lirică de o coerenţă remarcabilă. Ca şi forma discursului, de altfel: incă de la primul său volum, poetul a mizat pe un stil fragmentat şi lacunar, in care cuvântul se instituie mai degrabă ca organ al coroziunii decât ca vehicul al juisării. Căci, pentru Aurel Pantea, poezia nu este un instrument al instituirii realităţii prin limbaj, ci unul al salvării ei de limbaj. De altfel, aceasta este misiunea pe care o sugerează unul din cele mai bune texte ale cărţii: „Aşa ceva peste ani nu se va mai putea,/ ca fiinţa lucrurilor, ca fiinţa tuturor/ lucrurilor să se bâlbâie in limbajul meu,/ pe ţărmi şi ape şi in
