am plecat de la sediu pe la şase. aşa a inceput totul.
vorbisem cu nebunul la telefon, trebuia să-şi vadă de câţiva clienţi până spre seară, apoi, in jur de nouă, să ne-ntâlnim. aveam emoţii.
dacă are marfa la el, i-o trag. chiar zilele-astea. şi mă rugam să se intâmple aşa, trebuie să recunosc. vroiam să termin cât mai repede, fără prea multe complicaţii. altfel urma să mai amân toata treaba câteva săptămâni.
oricât ar fi meritat, nu mai puteam răbda atât. zece ani pierduţi, in care am făcut pe sluga din departament in departament şi-acum… la narcotice… era şansa mea, ce dracului? orice secundă in plus ar fi insemnat o zi de sevraj. bine, ce puii mei ştiam eu despre sevraj atunci? nu de parcă ar conta, mă amuză doar naivitatea cu care imi incepusem ziua.
aveam totul pregătit, ştii? până la cel mai mic detaliu: microfoanele, dosarul, mandatul de arest pentru a doua zi de la Ştefan, prietenul meu, procuror, singurul căruia-i spusesem in mare de plan, singurul in care aveam incredere şi care mă putea ajuta cu adevărat. nu ştiu dacă inţelegea cât de important era să-mi iasă lucrurile aşa cum vroiam, dar oricum, in situaţii de genul ăsta, nu mai e vorba nici de inţelegere, nici de incredere, singurul lucru care contează de fapt e prietenia. şi nu orice fel de prietenie, amice, mă refer la cea dintre doi oameni care sunt in stare să meargă in iad unul după celălalt, fără să ştie dacă se vor mai intoarce vreodată. sună al naibii de pompos poate, e vorba doar de cuvinte şi de ce inseamnă ele pentru tine.
Ştefan mi-era ca un frate. cel pe care nu l-am avut niciodată, dar pe care l-am câştigat. orice lucru pentru care râvneşti şi lupţi inseamnă mai mult decât ceea ce ţi se oferă intâmplător, chiar inainte să ţi-l doreşti. mă bucur chiar că nu am fost rude, prieteni de familie de mici sau ceva de genul ăsta. noi ne-am ales sa
