În vara anului 1989 mergeam aproape în fiecare zi la grădina bunicului meu. Aceasta era aşezată la câţiva km de sat, lângă un iaz foarte întins, un peisaj incredibil de frumos. Ajungeam acolo numai cu căruţa trasă de cai. Aici bunicul cultiva tot felul de legume, roşii, castraveţi, ardei, vinete, gogoşari. În aceeaşi colibă stătea şi nenea Ghiţă, un cioban care îşi păştea oile prin împrejurimi.

Îmi amintesc cum într-una din zile am plecat cu verişoarele mele la grădină, de dimineaţă, fără a ne lua mâncare la noi. Ajunse acolo ne-am amuzat de urda pusă de nenea Ghiţă în tifoane la scurs, agăţată de tavanul colibei, dar am spus că nu vom mânca niciodată aşa ceva, când am aflat că este un derivat de lapte, obţinut prin fierberea zerului rămas după prepararea caşului.

Deşi nu gustasem niciodată, mi se părea că nu e ceva mâncabil. Orele au trecut, am tot încercat să ne umplem stomacul cu legume, dar nu ne-au prea ţinut de foame până seara. Aşa că am atentat la urdă, puţin câte puţin, în speranţa că proprietarul nu îşi va da seama că urda a devenit mai mică. Chiar mi s-a părut foarte gustoasă, aşa că gaura în tifon a tot crescut. Bineînţeles că nenea Ghiţă ne-a prins, dar a fost încântat să vadă că ne place urda lui.

Peste ani, când am revenit în satul natal, am aflat de la soţia ciobanului că urda era preferata acestuia. Avea patru mâncăruri cu urdă pe care trebuia să i le prepare soţului din când în când: tăiţei cu urdă şi ciuperci, sarmale cu urdă, clătite cu urdă şi urdă cu ardei gras. Iată şi reţetele acestor preparate, pe care le-am primit de la tanti Ileana, soţia: pentru tăiţeii cu urdă avem nevoie de 300 g tăiţei cu ou, 200 g urdă, 50 g hribi uscaţi, 50 g unt, usturoi, pătrunjel, sare, piper. Ciupercile se înmoaie în apă călduţă circa 30 minute, se scot, se storc bine şi se înăbuşă într-o tigaie cu ulei şi câţiva căţei de usturoi