După regimul autoritar al lui Carol II şi dictatura lui Ion Antonescu, actul de la

23 august 1944 a trezi mari speranţe în lumea scrisului. Scriitori, ziarişti, hrăneau nădejdea că, după şapte ani de necruţătoare cenzură, internări în lagăre şi tot soiul de alte abuzuri, se vor putea exprima, în fine, liber, fără restricţii.

Dar, foarte curând, ea se va dovedi o iluzie, premergătoare a unui şi mai lung răstimp de încătuşare a gândului liber.

La fel ca mulţi alţi confraţi, nici Zaharia Stancu nu avea cum să uite constrângerile la care fusese supus ani de zile şi care, în timpul războiului, culminaseră cu expedierea lui în lagărul de la Tg. Jiu.

Probabil că mulţi cititori ştiu, iar unii chiar îşi amintesc că ziarul "Lumea Românească", condus de Zaharia Stancu, a fost o autentică tribună a democraţiei timpului, cu atât mai preţuită cu cât, la finele anului 1937, toată "presa din Sărindar" ("Dimineaţa", "Adevărul", "Lupta" şi o serie întreagă de reviste) a fost suprimată de guvernul Goga-Cuza. "Lumea Românească" a supravieţuit până în februarie 1939, dar în circumstanţe tot mai vitrege.

Astfel, în finalul articolului "Pace, pâine, libertate" din 3 februarie 1939, odată cu zilnicele pagini de "aderări" la "Frontul Renaşterii Naţionale", partidul de casă a lui Carol II şi "Lumea Românească" a fost silită să proclame:

"Aderăm la "Fondul Renaşterii Naţionale" convinşi că, sprijinind această organizaţie, vom contribui la consolidarea României de azi şi la pregătirea, sub semnul monarhic, a României puternice de mâine".

Pentru ca numai după opt zile, un text în chenar, cules cu aldine, în pagina întâi a ziarului să-şi anunţe cititorii:

"Ziarul nostru îşi încetează apariţia

împrejurări independente de voinţa noastră ne obligă să ne încetăm pentru un timp apa