În dragoste totul ţine de perspectivă. De context şi perspectivă
Mulţi au sărit să-i sucească gâtul - sau, cum s-ar exprima un mare om de clasă politică, să-i sară, adică, la beregată - Monicăi Columbeanu. Vezi Doamne n-a fost deloc frumos din partea unei fete tinere şi cu trecut misterios să-şi lege viaţa cu jurământ de un domn în etate şi bogat. Cum ar veni, gura lumii arăta cu degetul ruşinii că fata caută căpătuială şi că asta nu se prea cuvine. Ba mai mult, pentru că gura lumii nu-i doar păcătoasă, ci e şi analfabetă în ce priveşte codul bunelor maniere - nesimţită, cum ne-am exprima mai limpede în cadru privat - se lega şi de aspectul fizic al nenelui bun care a vârât-o pe Monica sub aripa lui protectoare. Că e mic, că e aşa şi pe dincolo. Desigur, de parcă ăştia de comentau ar fi fost toţi cine ştie ce standarde de frumuseţe internaţionale.
Acum, sincer, n-am absolut, dar absolut nici o dorinţă ori intenţie să comentez în vreun fel realitatea autohtonă, ori să-mi dau cu părerea dacă lui Iri şi lui Moni le merge bine, dacă Moni a avut gânduri ascunse sau dacă Iri a procedat ortodox, dacă se iubesc şi în spatele camerelor de filmat sau dacă-şi scot ochii cu furculiţa de argint, la cină. Mă frământă chestiile-astea cam la fel de mult pe cât mă frământă cum se-ndeletniceşte la ora asta Britney Spears sau ce-a mâncat ieri la prânz Mircea Geoană.
În schimb, mi-am adus deunăzi aminte care a fost părerea mea proprie şi personală la momentul când povestea de amor a familiei Columbeanu tocmai se-nfiripa în spaţiul public. Adică ce mi-am zis eu mie, ca să nu tac. Şi mi-am zis, pe-atunci, că uite, dacă aş fi în locul fetei, nu mi-ar plăcea de domnul Columbeanu aşa, ca soţ. Adică nu m-aş vedea trăgându-mi vânturile lângă dânsul, noaptea, şi nici nu cred că m-aş umple de frisoane amoroase când, întorcându-mă de pe-o parte pe alta, ad
