Ideea relatării lui Maurer era că Gheorghiu-Dej şi PCR nu jucaseră niciun rol în evenimentele din ziua de 23 August 1944. Înainte de 1989 n-am scris niciodată despre 23 August, sărbătoarea naţională a Republicii Socialiste România. Deşi numerele festive ale revistelor erau de rigoare, am reuşit să evit orice comentariu. Compromiţător, indiferent ce ar fi conţinut.

În 1964, când se împlineau două decenii de la Eliberare (iată o primă denumire a unui eveniment comemorat mai apoi ca Insurecţie Armată, Revoluţie Naţională etc., pe măsură ce ideologia naţional-comunistă tot mai accentuată pretindea o estompare a rolului glorioasei armate sovietice şi creşterea, în compensaţie, a rolului PCR), m-am trezit convocat de G. Ivaşcu, directorul „Contemporanului“, revista la care deţineam de doi ani şi jumătate cronica literară. Mi-a trasat o sarcină care m-a lăsat cu gura căscată: să-i solicit lui Ion Gheorghe Maurer, preşedintele Consiliului de Miniştri, adică, în limbajul de astăzi, prim-ministru al guvernului, un interviu despre măreţul eveniment.

Am acceptat mai mult din curiozitate şi m-am dus la Maurer care, avertizat de Ivaşcu, m-a primit imediat. I-am spus ce vreau, fără introduceri de prisos. A început să râdă: „Crezi că Georgică (se vede că aşa-i zicea directorului „Contemporanului“) o să publice ce-ţi spun?“ „De ce nu?“, a întrebat inocentul din mine. „Bine, a zis Maurer, ia loc, scoate carneţelul (nu se inventase reportofonul) şi stiloul (nici de pix nu auzisem) şi scrie“.

Şi a urmat o poveste pe care n-am putut s-o verific ulterior. Poveste care n-a fost publicată niciodată în „Contemporanul“.Şi de urma căreia n-am dat, când, la moartea oarecum neaşteptată a lui Ivaşcu în 1988, am fost martor la trierea documentelor de tot felul rămase de la el. O reproduc din amintire, cerând iertare nu atât pentru aproximaţiile inevitabile