(Criza învatamântului si precaritatea dezbaterii publice)
În România, explicaţia oricărui neajuns trece prin evocarea factorului politic. Acest reflex este legitim, dar incomplet. Bunăstarea unei societăţi nu depinde numai de puterea executivă, legislativă sau judecătorească, ci şi de reacţia societăţii civile, exprimată prin intermediul presei. Mediocritatea acestei ultime instituţii, altminteri indispensabilă pentru orice democraţie, s-a văzut în contextul dezbaterii situaţiei din învăţământul universitar.
Ştiam, evident, că breasla jurnaliştilor e decuplată de la problemele culturii înalte şi că ziarele găzduiesc puţine ecouri ale rezultatelor din cercetarea ştiinţifică de performanţă. Când aţi văzut ultima oară un cercetător al Academiei Române vorbind la televiziune măcar preţ de cincisprezece minute? De ce avem atât de puţine canale media dornice să promoveze dezbaterea despre valori, principii, idealuri? De ce ne plictisesc aceleaşi feţe? De ce lipsesc gazetarii care, pe lângă rostirea fermă a adevărului, ştiu să formuleze comentarii competente despre subiectele de interes naţional?
Răspunsul vine în doi timpi: mai întâi, conflictele de interese între moguli şi ziarişti inhibă pasiunea pentru adevăr şi dreptate; apoi, mediocritatea endemică a produselor şcolii româneşti explică absenţa dialogului sistematic dintre reprezentanţii presei cu vocile confirmate ale Universităţii. Această situaţie poate fi denumită paradoxul Münchausen. Cei vitregiţi intelectual printr-o educaţie carentă nu vor scoate din mlaştină un învăţământ lax, cenuşiu, obişnuit să băltească. Poate un fost corigent la problemele de geometrie să dea sugestii valide editorilor Gazetei Matematice?
Pentru a întreţine zumzetul mediatic, gazetarii preferă ţintele comode şi retorica facilă. Pe ecranele TV, întreaga dezordine din învăţământul de stat pare redusă la câteva păr
