La vârsta de cincizeci de ani şi o zi, pictorul N., un artist care îşi făcuse un nume şi avea o mulţime de clienţi, s-a dus pentru prima oară la doctor. Medicul era un colecţionar vestit, agreat în atelierele celor mai mari artişti contemporani.
Pe N. nu-l durea nimic. Nu avea nici măcar probleme cu dantura. Dar fiindcă ştia, din biografiile unor maeştri români şi străini, că toţi fuseseră chinuiţi de boli şi că trebuiseră să lupte cu unele maladii incurabile, s-a întrebat dacă faptul că nu-l durea nimic nu era cumva dovada unui talent mediocru. Chiar şi constatarea că nu invidia pe nimeni, că nu dorea răul nimănui şi că îşi vedea de treabă în fiecare zi l-a pus pe gânduri.
Ar mai fi avut un motiv să-şi facă griji. Nu numai că nu bea, dar se ţinea departe de colegii care obişnuiau să se adune în atelierul unuia din ei, ca să pălăvrăgească şi să plece afumaţi acasă.
Ca la un semn, a doua zi după ce şi-a sărbătorit în familie jumătatea de secol, N. a fost năpădit de îndoieli. Oi fi eu cu adevărat bun? Nu cumva lumea mă laudă pentru că vând mai scump ca alţii? Poate că ar fi trebuit să fiu mai distant, fiindcă oamenii amabili sunt socotiţi slabi sufleteşte!
A fost destul să fie muncit de aceste întrebări, cărora până atunci nu le dăduse nici o importanţă, ca să apară imediat altele. Dacă la patruzeci de ani toţi oamenii trebuie să se vaite de ceva - şi-a spus pictorul - înseamnă că eu, care la cincizeci nu mă vait de nimic, sunt putred de bolnav.
Medicul, care nu-şi ascundea admiraţia pentru tablourile sale, l-a consultat foarte amănunţit, l-a însoţit apoi la laboratoarele pentru analize, iar după ce analizele au fost gata l-a prezentat unui grup de specialişti, care, de asemenea, se simţeau onoraţi că puteau să-i dea numai veşti bune. Era sănătos tun. Dacă ducea în continuare acelaşi trai cumpătat şi igienic,
