Au trecut aproape 20 de ani, dar amintirile sunt încă vii. Şi la aceasta se adaugă viziunea a ceea ce s-a întâmplat în ultimele zeci de ani, satisfacţii, dar şi multe deziluzii. Atunci ne găseam într-o altă lume şi fără perspectiva de a ieşi din ea. Trecuse de mult iluzia lui "vin americanii!".
Într-o vreme, lucrurile se mai aşezaseră şi aveam speranţa că se mai puteau îndrepta, tot aşa cum se întâmplase în anii '60. La schimbare reală, de proporţiile celei care efectiv a avut loc, nu puteam nădăjdui şi sunt convins că nimeni nu putea gândi atât de departe. Dar, pe de altă parte, în lume avea loc o mare schimbare, zidurile se prăbuşeau, începând cu cele ale Uniunii Sovietice, fortăreaţa principală a sistemului, iar contrastul cu ceea ce avea loc la noi era izbitor şi totodată îl percepeam ca o cu totul nefirească evoluţie. Ani la rând trăisem cu simţământul că în România se desfăşurau schimbări fundamentale, care efectiv au şi avut loc, mai ales în comparaţie cu ceea ce se întâmpla în celelalte ţări captive. Începând însă cu anii '80, treptat, totul căpătase o altă înfăţişare.
Am trăit un ultim moment de culme al istoriografiei noastre, cel al Congresului Internaţional de Ştiinţe Istorice din vara anului 1980, reuniune care se desfăşoară în lume o dată la cinci ani şi care a avut loc pentru întâia oară în România şi cu un evident succes. Reuşisem atunci noi, organizatorii interni - eram în acea vreme secretar al Comitetului naţional al istoricilor -, să depăşim bariere ideologice neaşteptate. Am obţinut consimţământul organelor de partid ale vremii ca lucrările reuniunii, inclusiv discuţiile, să poată fi publicate necenzurate şi am izbutit chiar să organizăm o slujbă ecumenică! (...) Din păcate, barierele au apărut însă atunci când pe temeiul acestui succes şi al legăturilor stabilite sau dezvoltate se ofereau cele mai bune perspective pentru