Daniel Sandru Am avut ocazia de a vedea, pe viu, apusul unui dictator in spatiul academic. E, cred, o experienta care merita traita, fie numai si pentru a putea diseca, plecand de la comportament, mentalitatea dictatoriala. Multa vreme, mi-am explicat teoretic acest tip de mentalitate prin prisma ideii hegeliene potrivit careia puterea stapanului este "extrasa" din vointa de supunere neconditionata a sclavului, ceea ce echivaleaza cu recunoasterea dominatorului. Vazand insa dictatorul la apus, cred acum ca aceasta iluzorie putere se fundamenteaza, pur si simplu, pe dementa. Caci e dementa sa mai crezi ca domini vointa celor supusi atunci cand acestia, cu exceptia familiei si a unor mosnegi neconstitutionali, lipsiti de alternativa, te-au parasit cu totii. E dementa sa-ti imaginezi ca subordonarea bazata pe bun-simt, un bun-simt mereu abuzat de catre dictator, va anula, in cei care l-au ascultat o vreme, spiritul libertatii. Si e cu siguranta dementa sa speri, atunci cand soarele dictatorial e interstitial, ca te vor salva mercenarii, adica cei despre care, de la Machiavelli incoace, se stie ca te apara pe timp de pace, dar niciodata cand esti la capatul puterii. Toate aceste semne ale dementei le-am vazut pe parcursul a doua-trei ore, ele fiind insotite de comportamentul pe care indraznesc sa-l asociez decaderii totale din starea de fiinta. Rictusul impietrit al gurii si urletul pentru aplicarea fortei. Apelul milos la noi negocieri, chiar in conditiile in care nu mai este nimic de oferit. Atacul la persoana, in limitele unui vocabular sarac, in care, ritualic, revin termeni precum "huligani", "golani", "derbedei". Tacerea somnolenta si refuzul de a te plasa in realitatea bazata pe lege si buna-cuviinta. Si, apoi, FUGA. Este, aici, o mentalitate comuna celor care nu pot sa priceapa ca, intotdeauna, dar absolut intotdeauna, detinerea puterii e o chestiune tempo