Dacă fracturismul ar reprezenta avangarda generaţiei 2000 (să ne imaginăm, totuşi, o tablă de şah şi să acceptăm varianta deschiderii, fie şi cu doi pioni, deşi, în cazul Fracturilor, relaţia cu revistele de avangardă se justifică), de ce n-ar fi Celebrul animal ariergarda ei? Asemeni Dicţionarului de vise al lui V. Leac, o carte epuizată într-un tiraj onorabil, care a confuzat zeci de librari, aducînd sute de comenzi telefonice, pînă să se afle că e un volum de versuri, Celebrul animal „ascunde“ o titulatură fabuloasă, misterioasă şi tonică. De unde vine? Ce-a inspirat-o? Cine-a inventat-o? şi, mai ales, Cu ce scop?, devin elemente strict secundare. Titlul te acaparează cu totul, ca şi cum ai intui că l-a dat o ursitoare dintre cele bune. Pornit în căutarea Celebrului animal, am reperat urme certe de normalitate. Nici o sirenă, nici un ciclop, nici un „cadavru“. Celebrul animal e aproape un joc. Cu reguli, cod, jucători (împătimiţi), spectatori, început şi sfîrşit. O poveste în care literatura şi prietenia nu-şi pun coarne şi nu se exclud.

Celebrul Animal a funcţionat ceas. Jocul odată pornit şi piesele urmîndu-şi rolul, era normal ca să asistăm la un timing bun. În timp record, „mişcarea“ a bifat trofeele sportului literar de performanţă. Cu alte cuvinte, Personal best-ul a devenit Season best-ul. Ce-şi putea dori o grupare literară? O editură, un organ de presă, o librărie, o prezenţă susţinută la tîrgurile de carte. Le-a avut pe toate. Pe bune, în acte. Şi mai mult de-atît. Bîjbîind după prize şi împămîntări, grupusculele (era să zic vulcanii) generaţiei au funcţionat ca nişte lanterne. Dacă cei mai mulţi (ghidaţi sau teleghidaţi, înghiţiţi sau îngheţaţi, folosiţi sau ponosiţi prematur) şi-au dorit să ajungă, lucrînd cu baterii financiare fie şi de împrumut, în punctul de a face lumină (pe stadioane, prin cluburi, în spaţii neconvenţionale sa