Filmul lui Martin Scorsese din 1993, Vîrsta inocenţei (The Age of Innocence), după romanul lui Edith Wharton din 1920 (cîştigător al unui Premiu Pullitzer), este tot un prototip al iubirii pasionale, dar neîmplinite. Newland Archer şi contesa Ellen Olenska, eroii Americii de secol XIX, sînt îndrăgostiţi nebuneşte unul de altul, fără însă a pune în practică ceva din iubirea lor. Relaţia lor, conform lui Julius Evola în Metafizica sexului (Humanitas, 1994, traducere de Sorin Mărculescu), este „dragoste-pasiune“, capabilă să „pună în mişcare straturile cele mai profunde ale fiinţei, straturi existenţiale elementare în comparaţie cu simplul sentiment“. Iubirea dintre Archer şi Olenska nu este mai puţin puternică decît cea dintre Katherine şi Almásy din Pacientul englez, numai că rămîne, pe tot parcursul filmului, subterană, implicită, oglindită în gesturi parţiale. Dacă Almásy şi Katherine aveau mustrări de conştiinţă după ce pasiunea lor se consumase, Ellen şi Newland le au mereu, împiedicînd materializarea sentimentelor lor.

Motivul pentru care lucrurile se petrec aşa poate fi, la prima vedere, gura lumii: a societăţii americane de secol XIX, puritane şi ipocrite. Filmul nu se numeşte însă, întîmplător, Vîrsta inocenţei: principala cauză care împiedică realizarea iubirii lor este inocenţa; inocenţa lor şi a lumii în care trăiesc: un amestec de morală reală şi de convenţie socială. Combinaţie perfect întrupată de personajul Winonei Ryder, Mae West, logodnica şi apoi soţia lui Archer: frumoasă, de familie bună, impecabil crescută, aceasta face întotdeauna ce se cuvine. Ai spune că într-un mod convenţional şi opac, la început. Dar, cu cît filmul înaintează, descoperi că, de fapt, inocenţa ei ascunde şi o parte de înţelepciune lumească, făcînd-o să înţeleagă foarte bine cum stau lucrurile, cu adevărat, între soţul şi verişoara ei. Este, totodată, şi ca