„N-am reuşit niciodată să înţeleg dama română“, obişnuia să spună, obişnuit, Marin Preda.

Pentru a profita, dar şi pentru a lega şi mai strîns mitologiile restaurantului de la Casa Uniunii Scriitorilor şi ale celestului 2 Mai, un june filozof român a repetat vorba lui Preda, în companie aleasă, într-o seară, sub umbrarul de viţă dintr-o curte a acelui sat dobrogean. Auzindu-l, o – realmente – doamnă s-a ridicat, s-a apropiat cu pas ferm, măsurat şi, lăsîndu-l roş la faţă, i-a tras o palmă şi a ieşit. Parte a destinului vagant al fiicelor şi mamelor naţiei e împieliţarea delicioasă a damei române ajunse la New York, „in the greatest city in the world“, ca fată bună. Nu vă grăbiţi a rîde, a-ntoarce capul ori a vă indigna. Fata bună merită un imn, ba, poate, chiar un epos al vremilor schimbăcioase prin furtuna cărora se descurcă. Nu pot să vă ofer însă şi pe dată decît ceva instantanee (pentru partea masculină, prozele româno-new-yorkeze ale lui Dumitru Radu Popa sînt bibliografia esenţială):

Grasone se dădea la Riţa. Se-apropia pe halbă ce trecea; şi cu cuvinte-alese: „Lasă, Riţo, se aranjează cu Canada. Am io nişte prieteni la Montréal, italieni de ăia, ştii tu... Te trec graniţa în portbagaj, n-ai treabă“. „Ce-s nebună să mă bag cu mafioţii?“ „Ee, dacă eşti drăguţă cu mine, îţi pun eu o vorbă de vorbă!“ „Băi, Grasone, face Riţa, apucîndu-l de mişeline cum iei un drăgălaş-copilaş de obraz, băi, nu vezi ce fat ai pă tine. Fugi învîrtindu-te, băăi, n-ai tu faţă de mine!“ Atins în punctul slab, Grasu a început s-o jumulească verbal („scroafă ordinară, scorpie împuţită“ etc.), după ce mai luase o gură de bere la prealabil, că s-a adunat şi-a tunat de se uitau chelnerii sîrbi amuzaţi – pricepeau şi situaţia, ideile principale, şi aşteptau un deznodămînt balcan. „O s’te distrug, te sparg...“, striga, încins, Grasone. „Cuvintele tale m