Faptul că discuţia despre schimbarea legii educaţiei are loc în condiţii de acută criză economică prezintă un foarte mare dezavantaj. Acesta nu este legat în primul rînd de lipsa resurselor, deşi putem presupune că, în general, panica nu poate decît să blocheze mintea şi imaginaţia. Dauna mai importantă, însă, este crearea unui mediu propice pentru propagarea necontrolată a unei foarte rudimentare prejudecăţi. Aceea că învăţămîntul trebuie legat de „realitate“ şi de „viaţă“, în sensul pregătirii pentru piaţă şi pentru nevoile economiei. Reproşul fundamental adus actualului sistem de educaţie de către beneficiarii săi, părinţi şi copii, este că nu se preocupă suficient să-i pună absolventului de diferite grade şi nivele o, ca să spunem aşa, pîine în mînă. Întrebarea pe care o auzim adeseori formulată este: la ce (ne) foloseşte în mod concret tot ce învăţăm în şcoală? Sau, mai nuanţat, mai abil şi mai subversiv: cam ce procent din cunoştiinţele acumulate în şcoală se mai dovedesc de trebuinţă în viaţa reală? O nelinişte perfect justificată, pe care n-am putea decît s-o salutăm, dacă nu s-ar traduce imediat în convingerea că scopul suprem al educaţiei este să ne orienteze spre locurile unde se cîştigă bine şi/sau se poate face carieră. Popular vorbind, sistemul de educaţie (adică statul, bugetul) ar trebui să ne încropească şi să ne arănească pe toţi.

Obsesivul determinism economico-financiar alimentat de actuala criză consolidează masiv tendinţa de a revendica o relaţie imediată între cunoştiinţele dobîndite în şcoală şi bunul trai al absolventului. Iar un asemenea climat nu este deloc propice ca să ne facă să ne întrebăm dacă asigurarea prosperităţii generale poate reprezenta idealul suprem şi prioritatea zero pentru sistemul de educaţie al unei ţări civilizate. Fără îndoială, este de dorit ca un număr cît mai mare dintre membrii societăţii, la ri