Andrei Călăraşu a fost aruncat în iunie 1941 într-un tren şi a coborât, şase zile mai târziu, în patru labe, orfan şi cu o rezervă inepuizabilă de lacrimi. Sursa: Razvan Valcaneantu
Când a pus piciorul în vagonul întunecat tras pe o linie secundară a gării din Iaşi, în 1941, Andrei Călăraşu era încă Bernard Gropper, avea 19 ani şi doar o idee vagă despre ură. Ura aceea care, din când în când, mai vopsea cruci pe casele evreilor, ca într-un Vechi Testament rescris după chipul şi asemănarea fantomelor antisemitismului care bântuiau lumea.
Biografia rotundă a lui Andrei Călăraşu, unul dintre regizorii importanţi ai României postbelice, a fost pe punctul să rămână un simplu arc de cerc în vara lui 1941. Anul acela cât un salt în apele fierbinţi şi tulburi ale infernului, cu o lume închisă ermetic între pereţii demenţei şi ai abjecţiei.
Bernard Gropper a sfârşit acolo, pe traseul demonic Iaşi-Călăraşi, într-un tren ca un carusel al morţii pentru mii de evrei. La capăt, după şase zile biblice, a ieşit afară, târându-se în patru labe, altcineva, un supravieţuitor, o imensă durere şi un pariu-antidot: să înlăture drama şi să trăiască o viaţă râzând. Sub un nume nou şi o zodie mai fericită. Andrei Călăraşu are astăzi sinceritatea celui pe care doar un noroc fantastic l-a strâns ferm de mână şi l-a adus în tabăra viilor.
Pentru că, nici măcar după 70 de ani, nu înţelege de ce destinul său a fost întins până în punctul în care a fost gata să cedeze. O întrebare cât un exerciţiu retoric: poţi să accepţi faptul că tatăl şi fratele tău sunt ucişi din ambiţia unor sceleraţi cu halucinaţii mesianice şi imaginaţii diabolice? Andrei Călăraşu ne oferă singurul răspuns posibil, “Mă iertaţi un sfert de oră”, apoi îşi coboară faţa în palme şi izbucneşte în plâns.
ULTIMA AMĂGIRE
”Mergem undeva, o să vă fie mai bine