De cîteva zile Sarkis se lăuda că primeşte un sac de cafea, dacă nu chiar doi, din cei trei pe care îi ceruse. Aştepta telegrama de pe vapor să se ducă în port să-şi primească sacii cu Arabica prima. Trepăda de nerăbdare, ca înaintea unei întîlniri şi seara ţinea teorii la restaurant. La cum se mişcă afacerile, ne putem aştepta să se termine războiul cît de curînd! Voia să-l întărîte pe Scipion să-şi dea şi el cu părerea, dar nu-l putea scoate dintr-o muţenie indispusă. Chiar dacă veştile care veneau de pe front erau bune, maiorului îi mai muriseră patru colegi de clasă din şcoala militară şi doi camarazi din regimentul în care îşi începuse cariera de ofiţer. Cu unul dintre ei, Georgescu, se duelase cu săbii subţiri: primul din cinci lovituri. Se opriseră după a treia, la ordinul căpitanului Tomuleţ care îi arbitra. Îşi luaseră destul sînge unul altuia şi începuseră să se încingă prea tare. Dl Tomuleţ fusese decorat pentru bravură în 1917, iar în 1918 fusese avansat direct de la gradul de sublocotenent la cel de căpitan. Era adeptul duelului cu săbii ascuţite şi îi încuraja pe tineri să se bată, fiindcă, domnilor, în timp de pace acesta e singurul mijloc cu care vă puteţi antrena curajul. Un ofiţer care nu-şi vede sîngele curgînd măcar o dată se expune riscului laşităţii şi n-are nici un argument sigur pentru a-şi scoate trupa din tranşee. Căpitanul i-a supravegheat apoi, ca pe o parte a duelului, cum stăteau amîndoi să le coasă doctorul tăieturile pe viu şi să-i panseze. Asta fusese partea cea mai dureroasă. Tomuleţ le contabiliza strîmbăturile şi verdictul lui a fost egalitate. Chiar dacă dl Scipion a tuşat de două ori, dl Georgescu a fost mai stăpîn pe sine cînd i-au fost cusute rănile! Apoi s-au dus toţi patru la un restaurant popular să-l audă pe noul gurist de succes, Zavaidoc, şi să se lupte pînă dimineaţă cu fleici în sînge şi vin roşu. Colonelul Aristid