nu trecuseră multe zile de-atunci şi, după un studiu indelungat care imi stricase tot weekendul, fără prea mare folos, ba din contră, aş spune, hotărâsem să iau o pauză, să ies puţin dintre pereţii groşi ai apartamentului. mi-am luat un hanorac pe mine, pentru că, deşi eram aproape in mai, vremea incă se juca cu amărăciunea mea.
mă intristam când vedeam şi un nor, abia făcusem faţă unei jumătăţi de an mohorâte, sinistre, care aproape că m-a ingropat. aşteptam să se termine naibii calvarul care incepuse din octombrie in Bucureşti. totul devine gri incă din toamnă aici. blocurile comuniste nesfârşite se unesc cu cerul cenuşiu, dându-i forma unui tavan luminat slab. asta doar pentru câteva ore, pentru că la şase e beznă deja şi nu te mai poţi bucura de nimic. cam pe la ora asta şi de multe ori chiar mai târziu, ieşeam eu din secţie.
trăisem parcă intr-o noapte continuă, ca unul care suferă de insomnie, iar lipsa culorilor, chiar şi a naturii, fie şi uscată, imi dăduse o stare de anxietate care mă irita cumplit.
n-ai cum să te bucuri de iarnă in capitală. sau cel puţin eu nu pot face asta, mă simt ca un robot intr-o lume lipsită de orice farmec şi sens. peste tot băltoace, peste tot acelaşi gri, in diferite nuanţe, un trafic infernal, totul molcom şi intr-un fel trist, de parcă ne-am duce toţi dracului, nu acasă sau prin oraş, foarte multe, mai bine zis prea multe lumini artificiale, mii de oameni infofoliţi până-n gât, care nu schiţează nici un gest. nici nu vreau să-mi amintesc.
atunci insă era o duminică destul de călduroasă, aproape de prânz, toate nenorocirile-astea păreau departe, intr-un coşmar care inevitabil avea de gând să se repete peste ceva timp. am ieşit să-mi iau nişte ţigări, să şi pipez câteva plimbându-mă aiurea pe străzile din faţa blocului. nevastă-mea oricum mă ura când fumam in casă, deşi o făceam rar şi numai in bucătărie