Simfonia a 9-a cântărea 5 kg

Democratizarea accesului la cultură prin înmulţirea exponenţială a reproducerilor după opera originară a avut cel puţin în domeniul muzicii rezultate benefice. În copilărie, după 1950, tata încă mai era proprietarul unui dulăpior frumos lăcuit care conţinea la nivelul superior, un patefon. Un cui special înfipt într-o măciulie de oţel trebuia aşezat cu grijă în şanţurile unui disc de ebonită. Când discul începea să se învârtă, cuiul transmitea vibraţiile în măciulie, care se transformau în impulsuri electrice şi mai departe în sunete prin difuzor. Pe o faţă de disc erau înregistrate cam 5-7 minute de muzică şi pocnituri. Simfonia a 9-a de Beethoven avea vreo 10-12 discuri, prinse într-un album cu scoarţe tari legate cu funde şi cântărea vreo 5 kg. În numai câţiva ani, opera muzicală s-a transpus pe discuri de vinyl, mult mai cuprinzătoare (30 minute pe o faţă). A urmat cd-ul, cu o oră şi ceva de muzică. Cd-ul a resuscitat interesul pentru muzica simfonică, subminat de evoluţia debordantă a curentelor rock din anii '60-'70. Mai apoi, dvd-ul a salvat opera de la dispariţie în anii '70. Întrucât numai înregistrarea cu sunet şi imagine a marilor înscenări, dar şi filmele artistice cu opere ale unui Joseph Losey, Jean-Pierre Ponnel sau Ingmar Bergman, reproduse pe sute de mii de dvd-uri, au putut acoperi uriaşele cheltuieli ale teatrelor pe care biletele vândute la reprezentaţii, oricât de scumpe, nu le mai puteau susţine. Prin dvd, opera a ieşit din lojile aurite, plătite cu sute de dolari pe seară şi a intrat în casele oamenilor din clasa mijlocie. Nu multă vreme după dvd, apare stick-ul de memorie. Opera muzicală se digitizează. Conversia sunetelor în formate ca ape sau flac concurează cu interpretarea originară conservată într-un baton de mărimea unei brichete cântărind 30g.

Best-seller fără cit