Ceva încă greu explicabil s-a întâmplat pe 25 iunie 2009. Odată cu vestea că Michael a murit, o religie păgână, cea mai importantă din cultura pop, intrată cumva în letargie, a înviat.
O frenezie de superlative, comemorări ad-hoc, flash-moburi, vânzări de discuri, fără precedent şi fără şansa de a se repeta în timpul vieţii noastre. În faţa acestei explozii de dovezi de iubire, ceva acolo, aproape de inimă, se strânge. E ca un pumn cu dragoste. Nu doar atât: tabloidele, cele mai scârboase, aşadar cele mai consumate produse ale vremurilor noastre, au râmat adânc, printre gunoaie, după puţin senzaţional.
Au apărut amanţii secreţi ai lui Michael, nişte homosexuali foarte trişti şi foarte graşi, femeile secrete care i-au dăruit ovule lui Michael, iubitele secrete care i-au făcut copii nelegitimi lui Michael, obiceiurile secrete (şi, evident, foarte ciudate) ale lui Michael.
S-au rostit nume rare de analgezice şi nume comune de droguri grele. Poliţiştii s-au agăţat de firele dintr-un ghem încâlcit al unui complot, a fost găsit şi un acuzat de crimă, un doctor lacom şi escroc. Detractori de ocazie sau de vocaţie şi-au vărsat fierea peste cadavrul lui Michael, ba chiar într-o seară a fost văzut viu şi nevătmat la OTV.
Destul! Altceva merită să fie scris în ziua când ar fi trebuit să împlinească 51 de ani şi au trecut doar două luni şi patru zile de la moartea lui (care, de fapt, aşa cum scria un jurnalist francez, nu a fost chiar o moarte, ci o volatizare a celui mai sensibil extaterestru din câţi s-au văzut, un extaterestru - compus din atomi de iubire - care s-a întors brusc în lumea mai bună de unde venise, lăsându-ne această tristeţe).
Concertul Madonnei la Bucureşti, o prestaţie impresionantă, o lecţie de fitness desăvârşită şi o interpretare energică, e o dovadă timidă a unui adevăr care va rămâne. Zecile
