Pe 21 mai aparea acest articol scris de Bogdan Glavan. Jumatate din previziuni s-au indeplinit. Cealalta jumatate, cea cu pierderea ultimei brume de eficienta in sectorul bugetar o s-o traim dupa aplicare.
"Legea salarizarii unice este solutia cu care guvernul incearca sa impace diferitele categorii profesionale unite sub palaria bugetului public. Este considerata solutia suprema care va pune capat pretentiilor nesfarsite ale profesorilor, medicilor, politistilor etc. Dar cum de am ajuns aici?
Totul incepe de la convingerea majoritatii ca initiativa privata nu poate furniza satisfacator anumite bunuri – asa-zisele bunuri publice. Aceasta este o idee foarte dubioasa – in ciuda faptului ca unii economisti, precum J. Stiglitz, au devenit „notorious” (altiminteri nu pot sa le spun) pana la Nobel filozofand pe marginea ei. Dar sa trecem peste. Sa zicem ca educatia sau securitatea nu o putem cumpara pe piata, precum painea sau masina. Sa acceptam arguendo ca aceste bunuri pot fi oferite doar in mod colectiv, de catre autoritatea publica.
Asa stand lucrurile, situatia nu este tocmai roz. Pentru ca exista felurite bunuri publice, drept pentru care exista o varietate de categorii functionaresti ocupate cu furnizarea lor. Iar aceste grupuri sunt inegale – ca numar, forta, abilitati intelectuale s.a.m.d. Grupurile acestea – de interese, le putem spune fara sa ne rusinam – urmaresc sa prospere, ca de altfel toata lumea. Si principala parghie pe care o au la dispozitie este negocierea cu guvernul pentru stabilirea salariilor. Acum, autoritatea politica nu este nici ea indiferenta la varietatea grupurilor de interese: unele aduc voturi mai multe decat altele. Asa incat, in urma negocierilor colective rezulta o structura a salariilor. Cei cu mai multa putere de influenta castiga in raport cu ceilalti. Iar teoria economica ne explica si de ce, de e
