Accept cu amărăciune suspendarea relaţiilor mele private cu Sorin Antohi. Prietenia cu Sorin Antohi m-a măgulit, socotindu-l atunci, pe la începuturi, prin primăvara lui 2005, ca şi acum, o personalitate temeinică, un spirit cu o ideaţie fremătătoare, un intelectual angajat şi spontan stârnitor de emulaţii, o mare nădejde a unei culturi româneşti căreia i-a dăruit substanţă, detentă internaţională şi o sumedenie de proiecte vizionare. A venit apoi cutremurul cu recunoaşterea precipitată de către Sorin a colaborării lui cu Securitatea.

Am socotit că un prieten care calcă atât de strâmb trebuie tratat, înaintea iertării, cu severitate, astfel încât am scris, imediat după deconspirare, un comentariu în acest spirit: „Bărbăţia târzie a unui fricos precoce” („Cotidianul”, 5 septembrie 2006). Şi prietenia noastră a ieşit întărită din acest test plin de sincerităţi brutale. În perioada în care am condus Muzeul Naţional al Literaturii Române am strâns în jurul instituţiei menţionate, aşa cum aminteam într-un interviu din iulie a.c., mai multe „personalităţi cu cotă înaltă”, între care îi citam pe Nicolae Manolescu, Livius Ciocârlie, Sorin Antohi, Mircea Martin şi alţii. Am stat de vorbă, singuri sau în grup, am schimbat e-mail-uri cordiale, ne-am telefonat etc., fără ca Sorin să-mi dea impresia că, de fapt, patinează pe o suprafaţă sub care bolboroseşte magma unor enorme nemulţumiri. Vulcanul a erupt după ce eu plecasem de la muzeu, sub forma unei scrisori de adio a lui Sorin.

N-am avut acces direct la această epistolă care mi-a fost semnalată târziu, după ce poposise în spaţiul public. Afurisenia se abate asupră-mi la o jumătate de an după ce menţionasem într-un interviu „caracterul imprevizibil” al lui Sorin în faza iniţială a colaborării noastre. Pentru asta Sorin mă taxează necruţător ca mincinos şi calomniator. Filipicele ce urmează mă iau cu