Riscurile asumate de banci centrale mari prin injectiile masive de lichiditate in sistemele financiare - amenintate de "topire" catre finele lui 2008, dupa prabusirea lui Lehman Brothers - constituie tema de dezbatere de ceva vreme. De altfel, se vorbeste despre necesitatea de a imagina cai de iesire (exit) din situatia in care lichiditatea, ce este mult crescuta acum in sistemele bancare, va fi reactivata - cand velocitatea banilor urcand rapid ar ameninta stabilitatea preturilor. Si lucrurile nu sunt simplu de rezolvat fiindca absorbtia unei cantitati de "bani tari" (hard powered money) in exces are consecinte care pot insemna impiedicarea relansarii economice. Acest efect ar avea loc daca bancile centrale ingrijorate fiind de ascensiunea preturilor ar ridica abrupt dobanzile de politica monetara. De aici ar rezulta un zigzag in evolutia economiilor dupa iesirea din recesiune.

Dar chiar si monetaristi inveterati sunt de acord ca interventia bancilor centrale mari a fost necesara pentru a se evita caderea sistemelor financiare. Vreau sa spun ca politici de interventie in spiritul tezelor lui Keynes au fost resuscitate nu din reconsiderari de doctrina (ca exercitii academice), ci sub presiunea teribila a evenimentelor. Reuniuni importante ale bancherilor centrali ilustreaza un consens in aceasta privinta si, mai ales, un sentiment de usurare ca s-a evitat un dezastru. Insa acest sentiment este insotit de precautii referitoare la mersul economiilor, la perspectivele de reluare a cresterii economice. Intrucat bancherii centrali, poate mai mult ca alti decidenti, trebuie sa aiba in vedere rolul expectatiilor (psihologii de grup si colective), povara grea a activelor toxice in numeroase bilanturi si procesul de deleveraging ce este in desfasurare, fragilitatea procesului de recuperare cand apetitul pentru investitii este scazut si, nu in ultima instanta, norii