Una dintre cele mai absurde ştiri citite de subsemnatul în ultimul sfert de veac sună astfel: Premierul Emil Boc a anunţat, la 10 august, după şedinţa coaliţiei, că Guvernul îşi va asuma răspunderea în Parlament, la 2 septembrie, pe Legea salarizării unice, pe Legea restructurării agenţiilor, Legea privind cumulul pensie-salariu, precum şi pe legile Educaţiei.
Asumarea răspunderii e o procedură la care, de regulă, guvernele apelează destul de rar. Din simplul motiv că ea se găseşte la limita dintre democraţie şi dictatură. Esenţa democraţiei constă în dezbaterea şi adoptarea legilor în Parlament. Asumarea răspunderii guvernului exclude această realitate specifică regimurilor democratice. E drept, în cazul depunerii şi adoptării unei moţiuni de cenzură guvernul cade. S-ar putea spune că asumarea răspunderii e democratică, deoarece Guvernul se supune examenului parlamentar. Da, dar legea pentru care-şi asumă Guvernul răspunderea nu se supune, la rându-i, controlului parlamentar. În astfel de cazuri există două posibilităţi:
1. Se depune şi se votează o moţiune de cenzură.
2. Nu se votează o moţiune de cenzură. Fie pentru că nu s-a depus, fie pentru că majoritatea parlamentară o respinge.
În primul caz, guvernul cade. În al doilea, guvernul supravieţuieşte.
Lesne de dibuit că rezultatul asumării n-are nici o legătură cu legea avansată de Guvern. Chiar dacă în primul caz ea nu e votată, iar în al doilea e votată.
Dacă moţiunea de cenzură e votată, nu înseamnă că legea a căzut, împreună cu guvernul, pentru că era proastă. Aceasta deoarece adoptarea unei moţiuni de cenzură în cazul asumării pentru o lege n-are nici o legătură cu legea. De regulă, guvernele cad în astfel de situaţii din motive fără nici o legătură cu legea: pentru că s-a schimbat raportul de forţe din Parlament sau pentru că s-a întâmplat ceva la nivelul coaliţie
