Bine că s-a dus vara! N-am prea avut-o la suflet. Zilele ei m-au umplut de draci. Nu ştiu dacă din cauza faptului că trăiesc în Bucureşti (e un fel de a spune, fiindcă în oraşul acesta doar se moare şi atât) sau a crizei după care m-am tot uitat, dar n-am prea văzut-o pe străzi şi nici prin magazine. Ca să fiu cinstit, trebuie să spun că au fost totuşi şi câteva zile frumoase. Pentru mine, deoarece despre vara mea vorbesc. Oamenii pe care i-am întâlnit şi locurile prin care am trecut le-au făcut să fie frumoase, că altfel ... Un lucru e cert: o zi în care părăseşti Bucureştiul are toate şansele să devină o zi frumoasă. Şi eu l-am părăsit în prima săptămână din august pentru o zi care a durat fix două săptămâni. Am plecat la ţanc, într-o dimineaţă în care mă gândeam ce să fac ca să nu mai fiu om, sau măcar să nu mai fiu român. Nu ştiu care e părerea altora, dar eu unul cred că viaţa pe malurile Dâmboviţei te aduce deseori în situaţia de a te uita cu ochii încruntaţi la România. De aici şi până la a fi dezamăgit de ea e doar un pas. N-am să pot face niciodată pasul acesta. Am defectul fundamental de a-mi iubi ţara, cu toate strâmbătăţile ei, chiar şi atunci când o urăsc. Nu-mi place însă s-o iubesc urând-o. Aproape că-mi vine să mor de ruşine. Şi atunci fug. Fug de România spre... România. Aşa s-a întâmplat şi-n vara ce abia trecu.

A fost mai întâi drumul de la Curtea de Argeş spre Transfăgărăşan. Gropi cu nemiluita. Ţara, aia de care fugeam, se ţinea după mine. Deodată, în inima pădurii ce dă ocol Lacului Vidraru, n-am mai putut înainta. Au urmat cele mai copleşitoare clipe ale călătoriei în care pornisem. Ce credeţi că s-a petrecutţ S-au ivit pe mijlocul drumului câţiva măgăruşi cu samare pe ei. Pe urmă ne-a inundat o gârlă de miei. Curgea cu miei din sens invers, acoperind drumul şi maşinile mai sus de roţi. Aş fi vrut să nu se termine niciodată curgerea