Într-o lume în care toate structurile se arată a fi fragile, în care contururile sînt şi ele, la rîndul lor, nedefinite, nici realul nu mai poate rămîne în sfera certitudinii. În Culture and the Real. Theorizing Cultural Criticism, Catherine Belsey analizează modul în care, în lumea postmodernă, conceptul de realitate capătă accepţii diferite: realitatea nu mai este un dat, ci un concept ce poate fi văzut ca un produs al imaginaţiei, adică un construct subiectiv oferit de concepţia noastră culturală asupra realităţii; în schimb, poststructuraliştii refuză încorporarea ideii de real într-un loc comun al percepţiei noastre, încadrînd-o în schimb, aşa cum arăta Lacan, într-un domeniu în care subiectul uman nu are acces, diferit, în acelaşi timp, de sfera realităţii, definite de noi prin intermediul culturii.

Realul nu mai este un concept dat, clar, de sine stătător, ci capătă o relativitate care este adesea bulversantă. Dacă totul este un construct cultural sau dacă ceea ce ar trebui să fie realul nu poate fi niciodată atins, atunci nu mai putem stabili coordonate fixe la care să ne întoarcem pentru a găsi coerenţă şi stabilitate. Această problematică este recurentă într-o serie de filme produse de cinematografia americană. Dar, aşa cum sugera şi Catherine Belsey, scopul unor asemenea filme nu este cel de a-l face pe spectator să ajungă la concluzia că nu mai există nici o diferenţă între iluzie şi realitate, ci să puncteze o anume tendinţă a lumii contemporane, tot mai nesigură în ceea ce priveşte distincţia real-ficţional. Dacă vorbim cu atîta uşurinţă de lumea înconjurătoare ca de un produs al imaginaţiei (în sensul că am transformat în realitate concretă ceea ce întîi a fost un plan mental), este clar că şi conceptele de real şi ficţiune intră sub incidenţa incertitudinii. Filmele ce au în vedere această distorsiune a ceea ce numim convenţional