Se spune că România tot are o sabie deasupra capului, una neapărat străină sau cel puţin sub dominaţie străină. Sabia există, dar e neaoşă. Sabia de azi e incompetenţa şi incapacitatea guvernării de către noi înşine a interesului general, adică al "angajamentului şi acţiunii concrete în favoarea întregii societăţi" (Michel de Montaigne, 1580).
Kenneth Arrow, Premiul Nobel pentru economie în 1972, admirator al lui Adam Smith, sublinia chiar în discursul său de recepţie: "Chiar şi în ipotezele cele mai favorabile descentralizării procesului decizional, continuă să existe o necesitate ireductibilă de opţiune socială, colectivă în materie de distribuţie. De fapt, există numeroase situaţii în care înlocuirea pieţei cu decizia colectivă este necesară sau cel puţin preferabilă".
E vorba despre rolul statului, deci al guvernării. E vorba despre realitatea demonstrată şi întărită dramatic de criza globală de azi că piaţa nu lucrează pentru interesul naţional, ci, invers, interesul naţional trebuie impulsionat pe piaţă. Calculând totalitatea investiţiilor străine directe (ISD) în economia României din 2000 (începutul creşterii economice) până în 2008 inclusiv, circa 40 mld. de euro, şi valoarea nominală cumulată a PIB-ului în aceeaşi perioadă, de circa 700 mld. de euro, avem o medie a ISD de 5,7% pe an. E evident că e imposibil să facem o Românie modernă numai cu astfel de resurse.
Pe de altă parte, când Guvernul se împrumută pentru plăţi curente cu sume care adunate de la începutul doar al acestui an se apropie de fabuloasa cifră de 13 mld. de euro avem de-a face cu demolarea interesului general, iar nu cu servirea lui. A plăti din împrumuturi (cu o dobândă enormă, aşa cum impune piaţa bancară la zi) nu programe de investiţii, ci salarii este ca şi cum, atunci când trebuie să repari casa care stă să se dărâme, te împrumuţi ca să mai angajezi
