La sfîrşitul verii, R.P., preparatoare de un an de zile la noi în facultate, ne-a anunţat că renunţă la post şi merge acasă, la un liceu din Buzău – loc cîştigat în urma concursului de titularizare. Prietenul ei, de loc din Brăila, absolvent de master la noi, student foarte bun, urma să înceapă în toamnă un doctorat cu mine. A renunţat şi el, a dat concurs de titularizare, va fi profesor de liceu în Buzău. Motivul amîndurora: nu-şi pot permite să trăiască în Bucureşti, familiile nu îi pot susţine aici, le-a cam ajuns cu viaţa de cămin – singura înlesnire pe care i-o puteam oferi lui pe perioada doctoranturii. Salariul de preparator sau asistent e mic, pînă să ajungă ei la un venit care să le permită o locuinţă şi un trai decente ar mai avea mult de tras. I-am înţeles. Am pierdut doi viitori cercetători. Şcoala a cîştigat doi profesori foarte buni – R.P. predase deja un an la un mare liceu bucureştean, cu rezultate excelente, pentru A.T. garantez eu, am văzut cu ce pasiune şi cu cîtă limpezime explică altora matematica, pe care o înţelege. Sigur, se poate spune şi că nu erau destul de atinşi de patima cercetării ca să renunţe la confort şi să accepte sacrificiile, că cercetării îi preferă, totuşi, satisfacţiile profesoratului, ale muncii cu copiii, că nu-şi doreau destul de puternic o carieră universitară – poate nu erau făcuţi pentru ea. Dar unde scrie că o asemenea carieră trebuie să pornească din apostolat?

Tinerii despre care v-am povestit au făcut, pînă la urmă, o alegere favorabilă nouă: au rămas în ţară. Alţii, mînaţi de aceleaşi neajunsuri, pleacă în străinătate, unde bursa de doctorat e acoperitoare – la limită, dar ajunge – şi salariul de începător permite traiul chiar într-un oraş în care nu ai casă şi pe nimeni care să te ajute. Nu mă consolează deloc faptul că şi la alţii e la fel. Prietenul Bogdan Suceavă îmi povestea, îndurerat şi