Răfuiala cu trecutul, închiderea cutiei Pandorei pe care prezentul o moşteneşte de la predecesorii săi – părinţi, bunici, străbunici şi strămoşi –, noile starturi istorice nu sînt doar nişte operaţiuni simbolice în viaţa comunităţilor umane. Dimpotrivă, experţii în mituri atrag atenţia asupra importanţei enorme pe care „reînnoirea“ o are în raport cu „învechirea“ şi erodarea timpului, dar şi cu „eterna reîntoarcere“, cu circularitatea temporală, cu alte teme fundamentale ale gîndirii mitice. Părăsirea preistoriei şi a abordărilor specifice omului arhaic nu a însemnat nicidecum pierderea oricărei legături cu vechea identitate a omului sacru şi nici saltul în istorie nu a presupus abandonarea raportării la sacru înţeles ca dimensiune fundamentală, arhetipală, a oamenilor. Aşa după cum practicile religioase din modernitate nu consumă integral raportările individului şi ale colectivităţii la sacru, identificîndu-se pe bună dreptate un scenariu religios şi o dimensiune ritualică pînă şi în politica declarat laică şi atee a stalinismului, la fel, nici despărţirea de trecut nu s-a emancipat integral de tipul de raportări pe care le presupuneau logicile arhaice.

În mod concret, separarea Germaniei postbelice de nazism, la nivel oficial, sau cea a României de comunism sînt operaţiuni complexe de desprindere şi autoscopie procedurală, care pot fi observate în mai multe planuri. Organizarea de simpozioane şi conferinţe menite să dezbată critic aceste trecuturi problematice, fondarea de institute specializate în analiza critică a regimurilor condamnate, instituirea unor comisii de experţi care să elaboreze documente sintetice referitoare la caracterul vechilor guvernări, zilele festive sau comemorative legate, într-un fel sau altul, de situaţiile ce se doresc lăsate în urmă sînt doar cîteva dintre procedurile prin care prezentul închide trecutul în incinta