Recent, ni se spune că trăim în ură. Şi în confuzie: „Deschizi ziarele: se spune totul şi contrariul lui. Cum să judeci? Cum să cîntăreşti?“. Nu trebuie să ne impacientăm. Ca persoane private, trăim fiecare cum ne aşternem. Ca persoane publice, trăim într-o piaţă. Există o piaţă de presă, de pildă, în care marfa e produsă, se vinde, după care este adusă marfă nouă şi tot aşa. A trecut, iată, scandalul Spiru Haret. Ce s-a mai întîmplat? Mai interesează pe cineva? Care este rezultatul mitingului de presă din ultima lună? S-a întîmplat ceva în învăţămîntul superior? S-a renunţat la masificarea lui? Au dispărut persoanele overaged? Au fost propuse o ierarhizare a universităţilor şi criterii care s-o faciliteze? Nu. Între timp, ne ocupăm de Elena Udrea.

Eroismul etic şi eroismul estetic Aceasta e soarta discursului public astăzi: să intensifice afecte, grijuliu să înlocuiască la vreme temele pentru a nu dezinteresa, ca hiturile în topurile difuzate de media. Intuiţia alienării discursului intelectual românesc în condiţii de democraţie capitalistă o are însă, de timpuriu, într-o carte publicată în urmă cu unsprezece ani, Caius Dobrescu. În Modernitatea ultimă1, el dedică o suită de eseuri felului în care cultura română ilustrează şi prelucrează figura eroului. Profunzimea analitică a lui Caius Dobrescu este rară printre intelectualii români, eseurile lui putînd sta fără probleme alături de cele ale oricărui teoretician american al culturii din ultimele decenii (Stephen Greenblatt, de pildă, cel care dă numele metodei new historicism). Sînt multe capitole ale culturii române recente pe care eseistul le tratează atent, subtil, multe dezbateri provocatoare ar putea ieşi din relectura acestei cărţi. Mă opresc însă la un subcapitol numit „Transferuri magice de putere“, care trebuie aşezat în contextul unei excelente schiţe de clasificare a „eroului“. Caius