Hai, mă, Tudore, să fugim la oameni! a zis Barta Mihai, colegul de batalion, care îmi impunea prin tăcerile lui lungi şi misterioase, dar şi prin faptul că pe el uniforma stătea ca pe un civil îmbrăcat "de comandă", la un mare croitor. Barta Mihai mai avea un ascendent asupra mea: era înalt.
Arşi de soare, în slipurile cazone, prinse într-o parte cu un şnur slinos şi în picioare cu bocancii din dotare, noi, elevii Liceului Militar, aduşi vara la Mangalia, la pregătirea pentru defilarea de 23 August, arătam ca neoamenii. Vreme de două luni băteam pas de front într-un imens nor de praf, pe un platou de pământ dur ca betonul, singurele plăceri omeneşti fiind scăldatul către seară în mare şi calcanul prăjit. Nu ştiu dacă lumea s-a dat peste cap sau a fost dată peste cap dintotdeauna, însă pe vremea aceea, pe când aveam doar şaisprezece ani şi toată resemnarea unui puştan, care îşi dădea seama ce prostie făcuse intrând de mic în armată, calcanul era un peşte pentru calici şi cazărmi.
Hai, mă Tudore, mi-a mai zis Barta Mihai, că ştiu eu o gaură prin gard, pe unde ajungem imediat la oameni!
Când marea era liniştită şi înaintam cu apa până la gât dincolo de balize, zăream plaja colorată "a civililor". Despre ea, comandantul ne vorbea ca de un tărâm ce nici măcar nu merita a fi pomenit. În gura lui, cuvântul "civil" avea câte un procent de dispreţ din cuvintele vinovat, neisprăvit şi invidios pe fericirea din armată. Pentru Barta Mihai şi pentru mine "oamenii" de pe plaja civililor însemnau fetele şi femeile răsfăţându-se toată ziua la soare. Colegii, care mai fuseseră "la oameni", spuneau chiar că unele umblau cu sânii goi. Am lăsat bocancii din dotare lângă gaura din gardul de sârmă ghimpată şi, călcând strâmb, printre ciulini şi gropi, am procedat prin învăluire, aşa cum acţionau şi ostaşii sovietici din filmele proiectate tot pe platou sâ