Interesant, Alecu Russo s-a născut în acelaşi an cu Alecsandri, Bălcescu, Bolintineanu (?), Nicolae Filimon şi a trăit numai cât Eminescu. Spre deosebire de congenerii paşoptişti, discreţia lui este de-a dreptul anormală, n-a avut pretenţii de faimă scriitoricească, de vreme ce a publicat, în limba română, un singur text cu semnătura A. Rusu, alte câteva cu iniţialele A. R., unul cu pseudonim (Terentie Hora) şi o singură dată A. Russo. Textele în limba franceză au fost traduse postum. Şi aşa Russo a rămas un ilustru necunoscut, cu toate strădaniile lui Alecsandri de a-l scoate din uitare. Contribuţiile lui P. V. Haneş, Bogdan-Duică şi G. Ibrăileanu, la începutul secolului al XX-lea, reprezintă un act recuperator prin care a fost repus în circulaţie la cota meritată. Tot pe atunci s-a pus în discuţie paternitatea Cântării României, decisă în favoarea lui Russo, măcar că încă mai sunt îndoieli până azi, din cauza diferenţei tranşante de "stil", pe linia dicţiunii patetic-poematice. Însă nu se ţine seama de natura contradictorie a scrisului său, între spirit critic şi melancolie, paseism şi iluminism, tradiţie şi înnoire, lirism şi ironie, moderaţie şi avânt...

În vremea lui, scriitorul atât de rezervat s-a impus, într-un cerc restrâns, ca exponent al curentului naţional-popular şi, precum zice, ca un "ostaş al propăşirii". Mai cunoscut în timpul său pe traseul ideologic, observator al lucrurilor şi oamenilor, al evenimentelor, melancolicul din fire oscilează fără extremale. Reacţiile sale pendulează ba în nostalgia vechilor rânduieli, ba întru scrutarea critică a prezentului, ba în perspectiva progresului. De la "Să spui drept, răsipirea cea iute a trecutului mă pătrunde de jale" la "Moldova este o ţară rece, unde entuziasmul, fie politic, fie literar nu prinde în clipeală" . Altfel spus, Russo nu concepe înaintarea decât pe temeiul tradiţiei, propuls